Actualitate

Sfintele femei, adevărații apostoli ai Învierii

<p><img src="documente/stories/2012/04_aprilie/27/08_mironositele_la_mormant.jpg" border="0" style="float: right; margin: 2px 5px;" />Nimeni nu L-a văzut pe Domnul înviind, dar mulți au fost cei ce L-au văzut înviat.</p>

Cu alte cuvinte, secunda aceea a învierii ca fapt petrecut în mormânt, când întunericul acestuia a fost dintr-o dată năpădit de lumină și când pereții lui au fost pătrunși de trupul duhovnicesc al Celui-Înviat, secunda aceea nu a avut martori. Îndată după aceea însă Domnul a socotit de cuviință să li se arate oamenilor care-L cunoscuseră mai înainte, spre a-i convinge, pe de-o parte, de adevărul în sine al învierii și, pe de altă parte, că Iisus Cel ce a înviat este una și aceeași persoană cu Iisus Cel ce fusese răstignit. Adevărul învierii trebuia să devină temelia credinței și vieții creștine, așa cum o va spune Sfântul Apostol Pavel în Întâia sa Epistolă către Corinteni : „Dacă Hristos n-a înviat, atunci zadarnică este propovăduirea noastră, zadarnică-i și credința voastră” (1 Co 15, 14). Potrivit aceluiași Sfânt Apostol, care deținea mărturii directe de la contemporanii săi, numărul celor ce-L văzuseră pe Iisus înviat depășea cinci sute de persoane. Așadar, o mulțime de martori!

În ordinea judecăților omenești ne-am aștepta să aflăm că Domnul li S-a arătat mai întâi ucenicilor Săi, ca unora ce-I fuseseră mai apropiați, atât de apropiați încât îi numise „prieteni” (In 15,14-l5), ca unora ce-I auziseră nemijlocit și repetat rostirea că Fiul Omului va fi răstignit, dar că a treia zi va învia. Judecățile lui Dumnezeu însă nu sunt ca judecățile noastre: Domnul-Cel-Înviat li S-a arătat mai întâi Sfintelor Femei, și numai după aceea ucenicilor. De ce, vom încerca să deslușim în cele ce urmează.

În general, prin „Sfintele Femei” înțelegem grupul celor câteva galileence pe care Domnul le vindecase „de duhuri rele și de alte boli” (Lc 8,2) și care, în semn de recunoștință, s-au hotărât să-L urmeze pe Învățător și pe ucenicii Săi, slujindu-le prin munca și din averea lor. Putem vedea în ele prefigurarea celor ce mai târziu aveau să se numească diaconi, și chiar diaconese, al căror devotament și a căror jertfă îi scuteau pe Sfinții Apostoli și pe episcopi de grijile mărunte, gospodărești, ei putând astfel să se dedice pe de-a-ntregul principalelor misiuni, propovăduirea Evangheliei și împărtășirea Tainelor.

Sfintele Femei L-au urmat pe Mântuitorul în tot drumul Său din Galileea până-n Iudeea. Nu știm când anume și unde au întâlnit-o pe Maica Domnului; e posibil ca Sfânta Fecioară să fi fost împreună cu ele de-a lungul drumului întreg ; sigur este că în Ierusalim se aflau împreună, că împreună au văzut judecarea lui Iisus de către Pilat, împreună L-au însoțit pe Domnul în urcușul spre Golgota, împreună L-au văzut răstignit și apoi așezat în mormânt. Ele se numără printre martorii Patimilor.

Sfinții Evangheliști au consemnat numele câtorva dintre ele. O cunoaștem astfel pe Maria Magdalena, pe care Domnul o scosese de sub stăpânirea demonilor. Alături de ea, Sfântul Matei o pomenește pe „cealaltă Marie” (Mt 27,61 ; 28,1), în care o putem identifica pe mama lui Iacob cel Mic și al lui Iosif. Mai știm că printre ele se aflau Salomeea și Suzana, precum și Ioana, femeie de condiție socială mai înaltă, de vreme ce fusese soția
unui oarecare Huza, demnitar la curtea regelui Irod. Sfintele Evanghelii o pomenesc și pe .mama fiilor lui Zevedeu., adică a lui Iacob și Ioan, căreia însă nu i se dă numele. Tuturor acestora trebuie să le adăugăm pe Marta și Maria, surorile lui Lazăr din Betania, cel pe care Domnul l-a înviat din morți.

Așadar, aceste Sfinte Femei, sau cel puțin o parte din ele, au fost de față când Iosif din Arimateea și Nicodim cel cu bun chip au dat jos de pe cruce trupul lui Iisus, l-au înfășurat în giulgiuri înmiresmate și l-au așezat în mormânt, punând deasupră-i o piatră cu pecete. Deși zdrobite de durere, ele au știut chiar de atunci ce vor avea de făcut, care adică este menirea unei femei într-o asemenea împrejurare : să meargă o vreme la groapă și să tămâieze mortul. E motivul pentru care Sfintele Femei au fost numite și „Mironosițe”, adică purtătoare de miruri pentru cei răposați, pricină pentru care Sfânta noastră Biserică le cinstește în cea de a doua Duminică de după Paști. Ei bine, Sfântul Luca ne spune că ele s-au întors de îndată la casele lor și au pregătit miresme și miruri . fie că le-au cumpărat, fie că le aveau în cămări. Aceasta, fiindcă era Vineri seara și începea Sâmbăta, zi în care Iudeii nu aveau voie să lucreze nimic.

Așa se face că Duminică, foarte de dimineață, cam când se îngâna ziua cu noaptea, ele s-au dus în grădina unde se afla mormântul Domnului. Maria Magdalena a ajuns cu puțin înaintea celorlalte. Spre marea ei mirare, a văzut că piatra fusese răsturnată, că mormântul era gol și că golul mormântului era străjuit de doi îngeri. Uluită, și-a întors capul, și iată că-n aburul dimineții a zărit statura unui bărbat ; ea a crezut că e grădinarul locului și l-a întrebat dacă nu cumva știe cine anume luase din groapă trupul Domnului și unde anume îl dusese, pentru ca ea să meargă să-l afle. În clipa următoare Omul a chemat-o pe nume și de-ndată ea și-a dat seama că se află chiar în fața Învățătorului Însuși, pe Care L-a recunoscut mai întâi după voce și apoi după chip. Trimisă de Domnul, ea a alergat în cetate să le dea de veste ucenicilor.

În acest timp, celelalte Sfinte Femei au ajuns și ele la mormânt și au trecut prin aceleași trepte ale uimirii : piatra răsturnată, mormântul gol, îngerul care le-a vestit că Iisus înviase și care le-a trimis să le spună ucenicilor. În timp ce ele se îndreptau în goană către cetate, iată că Domnul Însuși le-a ieșit înainte, le-a vorbit, iar ele I s-au închinat, numai după aceea, încă necrezându-și auzului. Petru și Ioan au dat fuga la grădină să se  încredințeze de spusa femeilor. Mai tânăr și mai sprinten, Ioan a ajuns primul, dar n-a cutezat să intre singur în mormânt ; mai bătrân și mai greoi, Petru a sosit al doilea, trăgându-l și pe Ioan înlăuntru; amândoi au văzut giulgiurile pe care trupul Celui mort le părăsise și care se odihneau în locul unde însuși trupul Domnului se odihnise. Dar pe Domnul nu L-au văzut atunci, nici în grădină, precum Maria Magdalena, nici pe drum, precum celelalte Femei, ci numai după ce s-au întors acasă, înlăuntru, în odaia cu ușile încuiate, împreună cu ceilalți apostoli.

Acestea au fost faptele învierii Domnului, așa cum putem noi să le realcătuim după istorisirile Sfinților Evangheliști. Din tot ceea ce știm, un lucru e limpede: nimeni, dar absolut nimeni, nu dăduse crezare cuvintelor Domnului că a treia zi va învia din morți; în minunea Învierii nu au crezut nici ucenicii, nici Sfintele Femei. Dar, spre deosebire de bărbați, ele nu L-au părăsit pe Domnul, nici în viață, nici în moarte. Când cei unsprezece și-au văzut Învățătorul cu mâinile legate, noaptea, la lumina făcliilor într-o pădure de suliți, s-au speriat și au fugit ; toți au fugit, lăsându-L singur; din apostoli ce se aflau, frica i-a făcut să redevină oameni de rând. Însuși Petru, cel ce se jurase că nu se va dezlipi de El, în fața primejdiei a ajuns să se jure că nici măcar nu-L văzuse vreodată. Cât de repede uitaseră ei cuvintele Învățătorului, anume că El, Iisus, „pe ai Săi iubindu-i, până-ntru sfârșit i-a iubit” (In 13,1), adică până la ultima consecință a iubirii: jertfa de Sine ! Ceea ce însă uitaseră ei, nu uitaseră Mironosițele: că dacă-ți propui să-L urmezi pe Iisus, trebuie să-L urmezi până la capătul drumului; să rămâi cu El pentru ca și El să rămână cu tine; să înduri cu El pentru ca și El să îndure cu tine ; să mori împreună cu El pentru ca El, cu moartea pe moarte călcând, să te învie și pe tine.

Și acum, iubiții mei, se pune întrebarea : Devotamentul acesta, nețărmurit, al Sfintelor Femei, se cerea el oare răsplătit ? Fără nici o îndoială ! Dacă-i așa, putem noi oare să vedem această răsplată în faptul că Domnul li S-a arătat mai întâi lor ? Desigur !

Totuși, ar fi prea puțin să ne oprim aici, la acest răspuns. Continuând să le punem pe Sfintele Femei în cumpănă cu Sfinții Ucenici, vedem că aceștia din urmă, îngroziți de moartea Învățătorului, se încuiaseră în odaie și nu cutezau să iasă, în timp ce ele Îl căutau pe Domnul. Da, atâta vreme cât El fusese viu, ele Îl urmaseră ; acum, când era mort, ele continuau să-L urmeze căutându-L. Veniseră să-L caute la mormânt ca să-L tămâieze, iar Maria Magdalena întreba de El, căutându-L, chiar și după ce văzuse mormântul gol. țineți minte: Dumnezeu li Se descoperă mai întâi celor ce-L caută ! Chiar și Saul, mai târziu (după socotința unui mare teolog: Gala Galaction), în timp ce prigonea Biserica lui Hristos, de fapt Îl căuta pe Iisus fără s-o știe ; și tocmai de aceea Iisus i S-a arătat pe drumul Damascului, pentru ca Saul să devină Apostolul Pavel.

Cât despre Maria Magdalena, cea care a ajuns prima la mormânt, nimic mai firesc decât să credem că Domnul i-a răsplătit hărnicia prin aceea că ei i S-a arătat mai întâi. Să privim însă lucrurile mai la adânc. Cei mai mulți tălmăcitori ai Sfintei Scripturi sunt de părere că Maria Magdalena este una și aceeași persoană cu femeia păcătoasă care a venit la Iisus în casa lui Simon Leprosul din Betania (Mt 26,6-l3), I-a turnat pe cap mir de mare preț, I-a spălat picioarele cu lacrimile pocăinței și le-a șters cu părul capului ei. Domnul a primit această ofrandă ca pe o prefigurare a morții și îngropării Sale: străluminată de iubire duhovnicească, femeia a prevăzut singurătatea-n moarte a Domnului și, luându-și rânduială de mironosiță, a săvârșit de mai-nainte cele ce se  săvârșesc la îngroparea mortului. De aici înțelegem, pe de-o parte, că Dumnezeu se bucură mai mult de un păcătos ce se pocăiește decât de un drept care nu are nevoie de pocăință; pe de altă parte, că o lacrimă vărsată la căpătâiul unui mort poartă-ntr-însa lumina învierii.

Mai este o întrebare pe care nu trebuie s-o ocolim. În Sfintele Evanghelii nu există nici un semn că Domnul I s-ar fi arătat, după înviere, și Maicii Sale. Dacă-i așa, e firesc să ne întrebăm: De ce ? Arătările Domnului n-au adus decât bucurie în sufletele celor ce L-au văzut. O astfel de bucurie nu i se cuvenea oare și aceleia care-L născuse ?... Răspunsul e simplu: Toate arătările Domnului de după înviere au avut un caracter demonstrativ: să-i încredințeze pe cei ce se îndoiseră de adevărul învierii. Ei bine, Maica Domnului era singura care nu se îndoise; ca urmare, ea nu avea nevoie de dovadă. Și dacă trebuie să credem că secunda din mormânt a învierii Domnului a avut, totuși, un martor „un singur martor”, acesta a fost sufletul Sfintei Fecioare: ea L-a .văzut. pe Fiul ei înviind, pentru că inima ei întru credință nu  se despărțise niciodată de El. E motivul pentru care ea nu s-a dus la mormânt să-și plângă mortul: cum să-L plângi pe Acela despre care știi că a înviat ? Dar și cele ce-au plâns s-au bucurat, căci mare-i bucuria lacrimei ce se tămăduiește-n Dumnezeu.