Actualitate

OPINIE: Tinerețea tenisului

În lumea virtual-globală, a imaginii (în mișcare sau clișeizate) și a rețelei (statice sau dinamice), orice manifestare (individuală sau de grup, izolată sau publică, artistică, sportivă etc.) are șansa individualizării/consacrării dacă îndeplinește una sau mai multe din condițiile de: notorietate, atractivitate, emotivitate, viralitate și altele.

Prin aportul tehnologiei, fiind asigurate instantaneitatea (în producerea și receptarea unui act) și intimitatea (vizualizarea până la „obscen” a detaliului),sportul (în general) și tenisul (în special) au devenit furnizoare speciale și depozite inepuizabile de emoții, vibrații și sentimente, variate și intense.

Pentru unii, simple obiecte de distracție și amuzament, pentru alții, o componentă importantă a „celeilalte părți” a vieții noastre, în fine, pentru alții, un uriaș instrument de manipulare în scopuri obscure. Dar cum am putea individualiza tenisul în acest concert polifonic babilonian al contemporaneității? În ciuda a ceea ce poate părea, tenisul este o manifestare insulară, o cursă individuală și o încercare în singurătate, chiar dacă se desfășoară,câteodată, sub ochii întregii lumi (USOPEN-ul recent, stă mărturie). Tenismanul este acea persoană care, folosind forța, agilitatea și măiestria,dar mai ales puterea de concentrare a minții, se luptă pentru ceva. Cei mai mulți cred că o face pentru câștiguri(materiale), alții cred că pentru glorie, alții spun că intră în acest joc pentru frumusețe, iar și  mai puțin susțin că sunt motivațide emoție și adrenalină (artă pentru artă).  Dincolo de asta, toată lumea știe și recunoaște, că tenisul este un sport greu, solicitantcare cere dedicație, exclusivitate și suferință și care îți poate împlini sau deturna viața. La nivel lăuntric, fiecare meci de tenis este un mic război (obligatoriu, pierdut sau câștigat), cu tine însuți, fără duhovnicsau consilieri, căci băieții n-au voie să apeleze la „coach” în timpul meciului, iar,  mai nou, fetele pot „șușoti” cu el un minut o dată pe set. Teoria clasică, care ia în calcul mușchii, tendoanele (aspectul fizic în general) și maturitatea psiho-afectivă, menționează un timp optim al „marii performanțe”, undeva în zona de mijloc a intervalului dintre douăzeci și treizeci de ani. Atunci s-ar înregistra un randament maxim din toate punctele de vedere și atunci se fac „marile rezultate” și marile realizări” personale. Am auzit de atâtea ori teoria asta, am văzut atât de multe confirmări, încât n-o mai punem în discuție, nu ne mai îndoim de autenticitatea ei și nu mai credem că s-ar putea și altfel. Îi putem spune automatism, am botezat-o rutină, o putem numi, în egală măsură, știință sau obișnuință.

Ei bine, de aici încolo începe totul, prin „Jocul dragostei și al întâmplării” (H. Lovinescu) sau prin „Jocul vieții și al morții în deșertul de cenușă” (Marivaux), cum minunat rezonează titlul a două cunoscute opere dramatice. Nu doar că sună frumos (ca enunțuri), dar sunt și pline de miez și adevărate. Pe de-o parte, orice fapt excepțional este, sigur, și rodul întâmplării, dar și al dragostei și pasiunii pentru tenis, fără de care nimic nu s-ar putea clădi. Pe de alta, e jocul re-facerii, al re-generării, re-învierii și re-construcției lăuntrice în obținerea acelorași sau a altor rezultate. Rămânând numai în sfera tenisului, ediția din acest an a openului american ne-a furnizat niște exemple excepționale, pilduitoare prin genuitatea lor. Unii s-au simțit îndreptățiți s-o numească o ediție de „moși și babe”, deși în sport (dar și în viață) o asemenea categorisire e relativă și riscant de făcut. La GrandSlam-ul american, au pierdut și au fost eliminate,în WTA, toate „fetișcanele” circuitului, pe cât de frumoase, pe atât de talentate, începând cu B.Bencic (18 ani) în„urcare” sau E.Bouchard (22 ani) în „coborâre” de clasament, continuând cu „solidele” confirmări G.Muguruza (22) și K.Pliskova(23) și terminând cu „consacratele” P. Kvitova (25), C. Wosniacki (25) sau a noastră iubită Simona Halep (23). De fapt, în semifinală, Simona a fost singura „tinerică” pierdută printre trei „babe”, respectiv, Serena Williams (34 ani) și cele două italiene minune, Roberta Vinci (32 ani) și Flavia Pennetta (33 de ani), această din urmă, câștigătoarea deloc așteptată a turneului. Iar înfrângerea Serenei, ca număr 1 mondial, în fața unei jucătoare de vârsta și poziția în clasament (43) a Robertei Vinci e considerată una dintre cele mai mari surprize din toată istoria tenisului. Până  a găsi explicații amănunțite a înfrângerii acestor fete (dincolo de imaturitatea psiho-afectivă), avem una la îndemână care explică totul: așa-i în tenis.În ATP, „speranțele” și „confirmările” au dat chix, una după alta, de la K. Nishikori (25 ani), la M. Cilic (26 ani), de la G. Dimitrov (24 ani) la M. Raonic (24 ani), iar de alții mai tineri e greu de vorbit. Greul l-au dus, din nou, Federer (34 ani), Wawrinka (30 ani), Berdich sau Gasquet (ambii de 29 de ani). Iar finala a fost jucată de  „moșul” Federer și de Djokovici (28 ani), și el între „două vârste”. Nimeni nu poate explica „dragostea” și longevitatea lui Roger Federer. Iar înfrângerea lui de duminică noaptea nu schimbă esența problemei.

Vorbind despre tenis,acesta nu e un sport, nu e o ocupație sau o vârstă, ci o stare de spirit!