Actualitate

INTERVIU Cristina Modreanu, critic de teatru: "Gustul publicului nu trebuie urmat, ci format"

Cunoscutul critic de teatru Cristina Modreanu susţine într-un interviu pentru Monitorul de Cluj că teatrele de stat ar trebui să pună un accent mult mai mare pe temele actuale din societate decât pe divertisment.

Cristina Modreanu mărturiseşte că înainte de a se îndrăgosti de teatru, graţie unor spectacole răvăşitoare pe care a avut ocazia să le vadă după '90, a început prin a-l detesta, ca urmare a contactului aproape exclusiv cu teatrul bulevardier, de divertisment. Îi înţelege pe tinerii care privesc teatrul drept plictisitor fără să-l fi văzut şi crede că instituţiile trebuie să le câştige încrederea cu producţii de substanţă, ancorate în realităţile sociale şi adecvate ca limbaj publicului contemporan. 

"Fluturele gladiator"

Fără a manifesta vreun fel de încrâncenare, expertul teatral apreciază, mai mult decât o frunte descreţită, o conştiinţă trează sau mai bine-zis trezită, câtuşi de puţin, de actul teatral. Doctor la UNATC şi fost selecţioner al Festivalului Naţional de Teatru, Cristina Modreanu comunică franc şi fără ocolişuri percepeţia ei asupra stării fenomenului teatral, atât verbal, pe reţelele sociale sau în articole, cât şi în ultima sa carte, „Fluturele gladiator” (Curtea Veche, 2016), lansată recent la Cluj, în cadrul Festivalului Internaţional de Teatru Interferenţe.

Volumul acompaniat de desenele cunoscutului artist Dan Perjovschi abordează teme actuale ale societăţii româneşti, artistice şi nu numai, precum feminismul, LGBT, agenda politică, teatrul independent şi teatrele subvenţionate, etic versus estetic. „Cât de contemporan este teatrul românesc de astăzi?” este o întrebare ardentă pe care textul volumului o adresează. Prezentată cu ocazia lansării drept o "analiză-manifest" a teatrului autohton, cartea a stârnit polemici încă de la evenimentul de lansare.

Asta pentru că autoarea, licenţiată în Jurnalism şi formată profesional în şcoala Departamentelor de Cultură ale presei centrale generaliste din anii '90 (cotidienele Adevărul şi Azi), editor în prezent al revistei de arte performative Scena.ro, vorbeşte făţiş despre "toxicitatea" îmbrăţişării teatrului independent de către instituţiile de stat, excesul de divertisment din repertoriul instituţiilor teatrale şi inadecvarea unor personaje, fie ele construite de unii din cei mai cunoscuţi regizori, la contextul contemporan.

Crtistin Modreanu consideră că experienţa la New Yorrk şi în SUA, unde a beneficiat de o bursă Fulbright, a ajutat-o să privească mult mai limpede peisajul cultural autohton, tocmai pentru că şi-a luat suficientă distanţă pentru asta.

Ideile apreciatului expert teatral răzbat cel mai bine din interviul de mai jos:

"Să nu rămânem la nivelul de divertisment"

Reporter: Tot mai multe voci, inclusiv dumneavoastră, susţin că divertismentul – pe care unii spectatori îl pot gusta ca formă de relaxare - este un pericol pentru teatru. De ce ar avea ceva „corupt” ideea de divertisment?

Cristina Modreanu: Ideea de divertisment în sine nu are nimic ‘corupt’. Problema este să nu rămânem la acest simplu nivel de divertisment. Pot să co-existe într-un spectacol mai multe aspecte, mai multe niveluri, poate să existe şi un nivel de comic, de tragic, dar important este să nu rămânem la un nivel superficial. E foarte important ca omul să râdă, pentru că se creează empatie, o conexiune cu el, spectatorul, dar (trebuie, n.red.) să profiţi de această conexiune ca o dată făcută să îi transmiţi şi ceva mai profund. Ce se observă acum în foarte multe repertorii ale unor instituţii din România este că nu se doreşte nimic mai mult decât să îl facă pe om să râdă şi să uite pe moment de greutăţile care  îl macină zi de zi... numai că în acelaşi timp el uită imediat şi de ce a râs şi nu se mai gândește cum ar putea să depăşească acele greutăţi şi care ar fi nivelul puţin mai înalt al existenţei lui.

Câtă  disponibilitate pentru mesaje mai profunde are publicul astăzi, în „secolul vitezei”?

Disponibilitatea trebuie şi creată, poate că există disponibilitate şi omul nici nu îşi mai dă seama, pentru că nimeni nu îl mai opreşte din ‘goana’ asta. Cred că rolul teatrului e tocmai să îl oprească puţin, să îi pună nişte 'stopuri', în care să aibă timp să mediteze, pentru că de fapt nu mai avem ocazia asta, nu ne-o mai dă nimeni, să ne gândim puţin, să punem lucrurile în perspectivă: Oare de ce alerg, oare nu cumva s-ar putea să fi intrat într-un joc în care nici nu mai ştiu de fapt care sunt regulile şi pentru ce alerg şi pentru ce mă consum? Rolul teatrului este să seteze câteodată lucrurile diferit şi să îl ajute pe om să îşi schimbe perspectiva şi să se gândească, să mediteze la propria existenţă. Cred că asta este foarte important.

Teatrul şi "ispita" cifrelor

De unde trebuie să pornească această direcţie, de la conducerea instituţiei sau de la regizor? De multe ori lucrurile se contopesc...

Se contopesc pentru că direcţia unui teatru este dată de cel care o conduce - de cele mai multe ori este un regizor sau un actor - dar  personalitatea respectivă trebuie să aleagă acei creatori care să meargă în direcţia pe care şi-o propune pentru instituție. Important este să îşi propună o direcţie, pentru că de foarte puţine ori, de fapt, cu excepţiile de rigoare, aceste persoane îşi aleg o anume direcţie sau îşi propun să meargă într-un fel, să construiască ceva. De foarte multe ori e vorba de întâlniri întâmplătoare, despre alegeri care nu sunt în vreun fel justificate, altfel decât prin nivelul acesta primar, ‘cât mai mulţi spectatori în sală’.

Cred că este o problemă că teatrul românesc se defineşte mai mult numeric în ultima vreme, ‘câţi spectatori?’ - ‘sute de spectatori’; şi la un festival, ‘câte spectacole’, ‘în câte locaţii’, ‘câţi actori’, ‘câţi regizori’... Or, trebuie să ne amintim că nu contează numărul, contează ce rămâne după festivalul respectiv. Nu contează câţi spectatori sunt într-o sală, contează cum pleacă ei din sala respectivă. Dacă ies complet neschimbaţi pot să fie sute de mii, degeaba, se pot aduna şi pe un stadion, important este că nu ţin minte nimic din ce experienţă au avut şi asta este foarte trist.

Unde vedeţi limita dintre raportarea la gustul publicului şi urmărirea de către realizatori şi conducerea instituţiei a unei direcţii proprii?

Gustul publicului nu trebuie urmat, ci trebuie format. Ca să îl formezi trebuie să ştii ce fel de public ai. Trebuie să te informezi, să faci sondaje, să vezi unde îţi e publicul, care îţi e publicul, care e publicul ‘captiv’, ce public trebuie să mai aduci şi după aceea să îţi setezi instrumentele necesare pentru a aduce publicul acela pe care ţi-l doreşti şi să lucrezi pentru asta. Nu e simplu, e de muncă aici, însă dacă doar stai şi îl aştepţi, intuieşti care ţi-e publicul şi îl aştepţi, nu ai făcut nimic. Asta poate să facă oricine, să aştepte publicul, important este cum te duci înspre el, cum îl aduci, ce programe speciale construieşti, cum te duci să îţi prezinţi spectacolele în licee, pentru a construi un public. (...) Instituţiile ar trebui să fie mai responsabile şi să îşi dea seama că dacă nu îşi construiesc un public, ‘mâine’, adică peste 10-15-20 de ani, e posibil să nu mai vină nimeni la teatru.

Cultura, "luxul cel mai semnificativ"

Vă referiţi la un public care nu doar se distrează la teatru?

Mă refer la un public care nu e considerat doar ”consumator” de cultură, pentru că instituţiile culturale ar trebui să îşi dorească să fie mai presus de un simplu mall. Noi mai auzim expresia asta de mall cultural şi pare să fie ceva de bine. Mie nu mi se pare ceva de bine. Mall-ul este ceva ce acoperă nişte nevoi de bază să zicem, nevoia de consum, ori cultura este puţin mai mult decât atât, sper, sau încercăm, sau ar trebui să încercăm să fie ceva mai mult decât să ne cumpărăm îmbrăcăminte sau benzină... Ar trebui să fie o muncă în plus pentru a-i face pe oameni să înţeleagă valoarea culturii în viaţa lor şi faptul că dacă au cultura în viaţa lor înseamnă că au o calitate a vieţii mai mare. Cred că asta înseamnă calitatea unei vieţi, nu să îţi cumperi cât mai multe haine, sau să ai o maşină cu nu ştiu câţi cai putere.  Cred că luxul cel mai semnificativ este de fapt cultura, pentru că te face să înţelegi ce e cu tine pe lumea asta, de ce e zbaterea asta şi de ce merită zbaterea asta să fie continuată.

Credeţi că bunurile, fie ele culturale, mai pot fi accesate astăzi altcumva decât în regim „industrial”, de masă, prin pârghia aşa-numitelor ‘industrii culturale’?

E interesantă și trebuie purtată serios și discuția despre ”industriile culturale”. Dar se pot decupa şi nişte oaze în care cultura să aibă puţin o altă semnificaţie în afară de aceea de industrie. Sigur că încet-încet industriile au intrat şi la noi, dar încă sunt asemenea oaze; filmul românesc, de exemplu, nu este o industrie de tip Hollywood, este o industrie cu un specific, cu un caracter, cu o personalitate, cu un relief care este recunoscut internaţional. Este mai puţin recunoscut de publicul din România din păcate şi aici iarăşi trebuie să lucrezi cu spectatorii potențiali pentru ca ei să înţeleagă ce ar trebui să înţeleagă când se văd în filmele româneşti din noul val, în acest tip de realism, pe care unii îl resping, pentru că le arată ceea ce trăiesc în fiecare zi şi poate că asta nu îi mai interesează. (...) Ne-ar lămuri mai mult, de exemplu, să stăm de vorbă cu creatorii, să înţelegem de unde au venit, care sunt resorturile care i-au motivat în a crea un spectacol sau un film într-un anume fel.

Regizorii independenţi şi libertatea creaţiei

În ce măsură reuşeşte teatrul independent să îşi îndeplinească mai bine decât cel de stat rolul acesta, de a trezi conştiinţa spectatorului?

Aşa cum s-a discutat şi la lansarea cărţii, este adevărat că nici teatrul independent nu este pur din acest punct de vedere. În acelaşi timp, în zona aceasta independentă sau privată, pentru că de fapt, în termeni de producție este vorba de teatru privat, cred că nu putem să avem la fel de multe aşteptări. Dacă avem undeva aşteptări, avem de la instituţia oficială care este subvenţionată din banii noştri ai tuturor şi după părerea mea aşteptările privind educaţia, privind construirea unui public, privind responsabilitatea pentru temele pe care le gândeşte cu artiştii pe care îi invită ar trebui să fie mai mare în zona instituţiilor publice subvenţionate din banii noştri decât în zona teatrului privat, pe care până la urmă îl priveşte ce face. (...)

Sigur că există şi o zonă intermediară şi în ceea ce numim teatru independent, există un segment în care operează "pe proiect" nişte creatori, de obicei tot cu fonduri publice, accesate fie de la AFCN, fie de la forurile locale care mai finanţează independent de instituţii şi alte proiecte. În această zonă intermediară, între instituţia oficială de stat şi cea privată există o nişă foarte îngustă în care operează cei mai activi artişti în această direcţie de trezire a conştiinţei publicului şi de punere în discuţie a unor teme fierbinţi ale societăţii contemporane şi aceşti artişti sunt cei care ne leagă de fapt şi de teatrul european şi de teatrul mondial pentru că ei se integrează cumva în această tendinţă foarte actuală în teatrul contemporan, de a trata temele la zi cu mijloace cât se poate de creative.

E foarte important să poată fiecare să aibă un spaţiu de libertate, să îşi creeze un vocabular personal, pentru că altfel  simpla tratare a acestor teme sociale devine 'egală' şi fără relief dacă ei nu au timpul şi resursele necesare – şi aici e o problemă de obicei de resurse, pentru a-şi construi un vocabular foarte personal, aşa cum şi-a construit Radu Afrim sau cum şi-a construit Gianina Cărbunariu. Dar asta se poate realiza numai în timp şi având resursele necesare.

Credeţi că instituţiile "clasice" pot aborda temele ardente la fel de îndrăzneţ ca în cazul proiectelor independente?

Sigur că pot, important este ca persoanele care le conduc să şi vrea, să şi propună lucrurile astea. Şi cred că este o problemă de management, de conducere a instituţiei într-o zonă relevantă pentru întreaga societate. Printr-o asemenea instituţie poţi să creezi programe prin care să vorbeşti oricărui tip de public, dacă ştii să le construieşti personalizat pentru fiecare public. Chiar cred că o instituţie teatrală publică, mai ales că are resurse - pentru că sunt importante resursele ca să poţi face asemenea programe - poate să devină un for absolut esenţial pentru societate, un loc în care oamenii să se ducă, să aibă dialoguri, să chestioneze împreună... cumva ceea ce nu poate să mai facă din motive mai mult sau mai puţin obiective presa. Teatrul de investigaţie suplineşte uneori rolul pe care îl avea presa. Există foarte multe tipuri de teatru pe care poţi să le faci şi care să vorbească unor publicuri diferite şi să spună acest tip de instituţie în prim-planul unei societăţi. La noi e pusă numai în zona asta de recreere, de divertisment, e îndreptată înspre un orizont al escapismului cultural,  fără să fie combatantă sau măcar prezentă în spaţiul public într-un mod mai esenţial.

Îmbrăţişare „otrăvită”

Când v-aţi lansat cartea aţi spus că îmbrăţişarea proiectelor independente de către instituţii este toxică. La ce v-aţi referit?

Ziceam că e otrăvită, ziceam că e un pericol, pentru că din experienţa mea de până acum, urmărind ce s-a întâmplat cu foarte mulţi creatori tineri care au ajuns în instituţiile de stat, am observat că după ce au fost preluaţi de instituţiile de stat foarte puţini dintre ei şi-au păstrat caracterul creativităţii lor, sau au continuat explorarea pe care vroiau să o facă; au continuat să lucreze dar au devenit la fel ca instituţia care îi îmbrăţişase. În sensul ăsta este toxică îmbrăţişarea instituţiei. Sigur că ar fi de datoria acestor instituţii să deschidă scenele către creatorii din teatrul independent, dar cu condiţia să îi lase să fie cum vor ei, nu să le impună ce fel de teatru să facă. Deocamdată li se impun nişte reguli, au nişte condiţionări, în primul rând financiare, dar nu numai.

„Trebuie să ne deschidem către lume”

Cunoaşteţi exemple concrete de instituţii care fac astfel de demersuri, de a fi mai combatante?

Ne aflăm pentru acest interviu într-o instituţie de acest fel, Teatrul Maghiar de Stat (organizatorul festivalului Interferenţe, n.red.) care are deschidere către tineri, în special cei care lucrează în zona maghiară, e firesc. Un teatru care invită în festivalul pe care îl organizează şi un tip de spectacol mai deschis, mai contemporan, pe lângă creaţiile estetizante ale marilor creatori. Aş zice că este una dintre instituţiile care deschid porţile către un alt tip de a vedea teatrul. La Bucureşti există Teatrul Odeon care este deschis şi unor creatori care vin să interfereze cu teatrul din alte zone, sunt şi spectacole de dans, se fac foarte multe expoziţii, este o deschidere a teatrului către alte zone. Din păcate sunt destul de puţin exemple. Teatrul din Sibiu, care a deschis şi el porţile, în special prin proiecte europene pe care le-a creat. A contat foarte mult festivalul ca rampă de lansare pentru anumiţi creatori, dar cel mai mult a contat faptul că ei (exponenţii teatrului independenet, n.red.) au fost aduşi în teatru în cadrul unor proiecte europene mai mari. (...)

Graţie proiectului în care era implicată Gianina Cărbunariu, Teatrul de la Sibiu a ajuns cu un spectacol la Avignon, în selecţia oficială de la Avignon, unde teatrul românesc nu mai fusese de pe vremea marilor succese ale lui Silviu Purcărete. După 18 ani am ajuns din nou la Avignon, graţie unei coproducţii internaţionale. Este un semn că de fapt asta este direcţia în care trebuie să mergem, dacă vrem să ne deschidem către lume, dacă nu, o să ne închidem din nou în noi înşine şi este o tendinţă din păcate care se vede şi la nivelul societăţii, aceea de a crede că valorile naţionale trebuie protejate înăuntrul ţării, cumva, înăuntrul mişcării noastre teatrale şi să nu circulăm (suficient) cu ele.

În carte problematizaţi modul în care sunt construite personajele feminine în teatrul românesc şi slaba reprezentare a femeilor în rândul  regizorilor şi al directorilor de instituţii. În cât timp vedeţi o îmbunătăţire?

Sper să fie în timpul vieţii noastre... E ceea ce îmi doresc, dar nu văd mişcări foarte decise în această direcţie, nu văd în primul rând această acceptare a discuţiei pe această temă, întotdeauna se evită, ca şi cum ar fi un subiect ruşinos, un subiect tabu, ciudat de discutat în societatea românească. Dacă îi spui cuiva să se uite în caietul-program al unui festival românesc şi să numere câţi regizori şi câte regizoare sunt invitate şi atenţionezi asupra dezechilibrului e ca şi cum ai comite deja un păcat, împotriva teatrului, ca artă care trebuie să fie complet liberă. Dar acest ”complet liber” înseamnă, de fapt, excluderea femeilor din funcțiile de decizie din teatre.

Contestaţi aşadar un "pattern" a cărui construcţie ar fi discutabilă?

Absolut. E o construcţie determinată de reflexe misogine care funcţionează în toată societatea românească din plin şi care au acelaşi efect şi în Parlamentul României şi şi în tot spațiul public. Până la urmă este o problemă de reprezentare; eu ca spectatoare aş vrea să fiu reprezentată, ca temele care mă interesează să fie tratate şi de femei, pentru că le tratează altfel decât bărbaţii. Exact cum aş vrea să fiu reprezentată în Parlamentul României, pentru că sunt sigură că dacă acolo ar fi mai multe femei s-ar discuta mai multe legi care privesc femeile dintr-o perspectivă feminină. Deci nu vreau să fie egalitate pur şi simplu sau ca să ne luăm vreo revanşă, nu, e o problemă de reprezentare.

"Interacţiunea cu publicul este esenţială"

Cât de mult s-au schimbat de la o generaţie la alta nevoile cărora trebuie să i se adreseze teatrul, astăzi?

Este arta care se acordă cel mai firesc cu timpurile şi cu schimbările sociale, pentru că este arta cea mai socială de fapt. Categoric, nevoile s-au schimbat de la o generaţie la alta şi este un lucru important de înţeles de către cei care conduc instituţiile teatrale, pentru că este şi asta o cale ‘perfectă’ de a-ţi pierde publicul, dacă nu îi mai înţelegi nevoile, dacă nu mai vezi ce tipuri de preocupări are el. Publicul contemporan este confruntat cu foarte multe noi media, pe care le consumă constant şi de care este captivat, mai ales cei foarte tineri şi din cauza aceasta s-a schimbat foarte mult dinamica unui spectacol.

Oamenii foarte tineri nu mai răbdare să stea la spectacole foarte lungi, abordate într-un mod cu care ei nu mai sunt obişnuiţi, pentru că ei sunt obişnuiţi cu un ritm foarte alert al vieţii lor şi al mediilor pe care le consumă. Ne uităm la televizor într-un ritm, vedem seriale într-un anumit ritm, unii dintre ei, din tânăra generaţie, joacă jocuri într-un anumit ritm care le schimbă şi ritmul interior. Din cauza asta e foarte greu să se mai pună de acord cu ritmul de acum 20 ani, modul în care se făcea teatru acum 20 de ani nu le mai spune nimic.

Nu există riscul diluării mesajului, când te pliezi prea tare pe aceste preocupări?

Trebuie să păstrezi un echilibru, să fii conştient de aceste schimbări care sunt inevitabile şi din păcate ireversibile şi să construieşti un limbaj care să combine nevoia de sens, de profunzime pe care o ai, cu felul în care ei consumă lucrurile în ziua de astăzi. Asta înseamnă creativitate, asta înseamnă imaginaţie, asta înseamnă să rămâi relevant pentru publicul tău şi să îl păstrezi alături de tine, pentru că altfel rămâi în turnul de fildeş, ‘artistul complet şi neînţeles’… şi la ce bun? Interacţiunea cu publicul, mai ales în teatru, este esenţială. Una este să fii scriitor şi să poţi scrie un roman, care peste 30 de ani ar putea fi din nou înţeles de alte generaţii, alta este să faci teatru care este efemer şi care se duce imediat. De asta şi titlul cărţii mele, "Fluturele gladiator", pentru că teatrul e într-un fel efemer ca un fluture, dar în acelaşi timp are forţa unui gladiator.

"Am început prin a detesta teatrul"

Am remarcat în timp că v-aţi apropiat tot mai mult de fenomenul teatrului independent. Este şi o evoluţie interioară? Vă regăsiţi efectiv mai bine în acest gen de spectacole?

Da, sigur, e o evoluţie şi a lor şi a mea. De fapt ce am urmărit întotdeauna este teatrul viu; în momentul în care teatrul viu dispare din instituţie atunci am plecat şi eu din instituţie. Nu mă interesează unde este făcut teatrul respectiv, mă interesează să îmi vorbească, să fie în acord cu preocupările mele, să îmi dea nişte răspunsuri sau să mă ajute să îmi pun nişte întrebări. Nu mă interesează să mă amuze, decât la un nivel primar, după care, dacă nu mai e nimic în plus, am plecat. Şi cred că sunt foarte mulţi oameni la fel ca mine. Nu simt deloc că sunt singura, pentru că deja observ de la un timp un alt tip de public, cei foarte tineri nu mai ajung în instituţiile publice de spectacol, îşi caută teatrul în alte părţi sau nu mai caută teatrul deloc pentru că au o prejudecată deja construită, fără să fi văzut teatru, li se pare că este plicticos şi că nu îi interesează.

Am predat patru ani la Universitatea din Bucureşti şi am interacţionat cu studenţii, care veneau la cursul meu de teatru contemporan cu această prejudecată cu care trebuia să lupt de fiecare dată şi trebuia să le arăt spectacole, să le discutăm şi să cunoască anumiţi creatori ca să le (re)deschid acest apetit... să le recâştig încrederea în numele unui alt tip de teatru. Şi îi înţelegeam perfect, pentru că şi eu am început prin a detesta teatrul, un anume tip de teatru, teatrul bulevardier, la care mă duceau părinţii mei cu forţa şi pe care nu îl suportam şi am descoperit teatrul în anii '90 graţie lui Alexander Hausvater şi Andrei Şerban care au venit imediat după 1990 şi au făcut spectacole epocale la Bucureşti, care aveau un cu totul alt tratament şi vizavi de spectatori şi o abordare participativă, care pentru vremea aia era cu totul ieşită din comun. Văzând aceste spectacole am descoperit că există un alt tip de teatru şi m-am îndrăgostit de această artă.

„Democraţia se câştigă în fiecare zi”

Care consideraţi că este cea mai acută nevoie căreia teatrul ar trebui să i se adreseze astăzi?

Discutarea unor teme de actualitate, pentru că e absolut nesănătos să discutăm aceste teme doar la televizor, într-un mediu absolut toxic şi manipulator, e nevoie de intervenţia cumva a teatrului în a aborda aceste teme şi a reda toate nuanţele de care ele au nevoie, pentru că e viaţa noastră în joc, este felul în care ne construim propria existenţă, implicându-ne sau neimplicându-ne în acte democratice, în democraţia în care iată am crezut că am câştigat-o printr-un act de revoluţie în 1989, dar care e de fapt ceva ce se construieşte în timp, prin participare, prin implicare, chiar prin activism câteodată. În orice caz se dovedeşte că, după mai bine de 25 de ani în care am aşteptat democraţia să vină peste noi, este clar că trebuie s-o câştigăm şi asta înseamnă să discutăm aceste teme într-un cadru mult mai nuanţat şi mult mai inteligent decât la televizor.

Ce v-a marcat cel mai mult în experienţa new-yorkeză?

În general m-a ajutat să cunosc cultura americană, nu numai la New York ci şi în restul Americii. M-a învăţat foarte mult şi este foarte util să îţi iei o distanţă faţă de propria cultură, e foarte sănătos să o priveşti (şi) cumva de departe. Altfel, când eşti foarte cufundat în ea nu mai vezi peisajul, pentru că te topeşti cumva în el; m-a învăţat să privesc cu un ochi foarte proaspăt şi din multe unghiuri cultura proprie şi aşa am ajuns să observ şi aceste ”faulturi de comportament” inclusiv în mediul teatral, dar în societate în general şi cred că am câştigat o privire mai clară asupra culturii române. Şi m-a învăţat, ceea ce spuneam mai înainte, că democraţia se câştigă în fiecare zi, construind-o fiecare dintre noi, chiar dacă nu intrăm în politică, prin ceea ce facem în fiecare zi putem să construim felul de societate în care vrem să trăim, nu ne-o dă nimeni de la sine, cu atât mai puţin politicienii.

„Nu poţi să îţi rezolvi problemele personale prin intermediul funcţiei”

Aţi criticat public într-un interviu din primăvară modul preferenţial, respectiv fără "nicio logică" în care s-au alocat unele sume de bani din bugetul de cultură al Primăriei capitalei. Cum ar trebui să se raporteze la propria funcţie o persoană cu putere de decizie în privinţa distribuirii fondurilor publice?

Când ajungi într-o funcţie nu mai poţi să ai relaţii personale, nu pe banii publici. Trebuie să înţeleagă toată lumea din jurul tău, sau dacă nu înţeleg să îi faci să înţeleagă pe cei din jurul tău că în acea funcţie tu reprezinţi funcţia în primul rând, îi reprezinţi pe cei care te-au votat, nu poţi să îţi rezolvi problemele personale prin intermediul funcţiei, al bugetului pe care îl manevrezi. Este un aspect aproape feudal, nu este un aspect de lume civilizată, din acest punct de vedere nu am ajuns la un nivel de civilizaţie, mai avem foarte mult de lucru. Și de asta spun că este responsabilitatea noastră a tuturor celor care intuim ce se întâmplă cu banii noştri, să spunem lucrurile acestea public, să acționăm pentru ca politicienii să înţeleagă că trebuie să se profesionalizeze şi că trebuie să se comporte ca nişte persoane publice nu ca persoane private ajunse ‘să dea iama’ în bugetul public.

Citeşte şi:

Cât de independent este teatrul independent? Lansare cu tensiuni între oamenii de teatru, la Cluj

Gong final la Interfernţe 2016. Publicul s-a dublat faţă de ediţia precedentă