Actualitate

Copiii nimănui. Există speranță după abandon? Povestea unei adopții și a unui copil care s-a crescut singur

Dacă facem o întoarcere de 180 de grade, să privim puțin în trecut, realizăm că problema abandonului copiilor în România are o istorie de peste 30 de ani.

La începutul anilor ‘90, România a moștenit din regimul comunist un sistem de protecție a copilului catastrofal. Astfel, în 1989, se estimează că peste 100.000 de copii trăiau în instituții de mari dimensiuni, în condiții extrem de precare, cu un puternic impact negativ asupra sănătății, dezvoltării şi stării psihologice.

Cu toate că Guvernul României a înregistrat progrese semnificative în ultimii ani în ceea ce priveşte reducerea numărului de copii aflați în îngrijirea statului, România deține o rată medie a copiilor în îngrijirea statului raportat la întreaga populație de copii, în numere absolute, sistemul de protecție a copiilor din România reprezintă încă unul dintre cele mai mari.

O dată la 9 ore un bebeluș este părăsit în maternitate

Astfel, în prezent, România are aproximativ 55.000 de copii abandonați, care se află în sistemul de protecție al statului, în centre de plasament sau în servicii de tip familial. Peste 1000 de copii sunt abandonați în fiecare an în maternitățile din România și alți 4000 ajung anual la orfelinat. Copii pe care societatea, dar și statul român, îi ignoră și încearcă să îi ascundă sub preș crezând că astfel problema nu mai există.

Printre aceștia se află copii care sunt clasificați ca fiind „greu adoptibili” bazat pe faptul că au o formă de dizabilitate gravă, o vârstă înaintată sau semne cum că aparțin altei etnii. Aceștia așteaptă cu nerăbdare să fie adoptați de o familie iubitoare, dar așteptarea este de cele mai multe ori...în zadar.

Sărăcia este problema socială principală

Cine e de fapt vinovat de abandonul copilului? Părinții sunt vinovați de cele mai multe ori. Care este factorul care determină abandonul copilului? Sărăcia în cele mai multe cazuri. Sărăcia şi nesiguranţa materială creează condiţiile în care este mai probabil să se producă instituţionalizarea ca reacţie la alte evenimente, mai ales abandonul şi destrămarea familiei.

Femeile sau cuplurile, în general, sunt cei trași la răspundere pentru abandonului copilului, indiferent de care sunt motivele. Asta este discutat peste tot și toată lumea judecă aceeați versiune a situației. Mai rare sunt cazurile în care cel vinovat pentru abandon este statul.

Nimeni nu aprofundează problema suficient încât să ajungă la concluzia că: dacă statul ar investi mai mult în copii, care pe de altă parte sunt viitorul acestei țări, problema abandonului s-ar putea reduce considerabil.

Acesta nu oferă un ajutor social pentru mamele singure cu doi sau trei copii, fără venit, care se zbat singure într-o luptă financiară, fără prea multe șanse de reușită. Statul le întoarce spatele și, în același timp, se axează și concentrează atenția oamenilor spre alte probleme al țării, mizând pe faptul că dacă ignoră problema, aceasta dispare. Din păcate, nu va dispărea niciodată, ba dimpotrivă, tot mai mulți copii vor fi insituționalizați și obligați să trăiască mereu cu întrebarile: „De ce eu?” și „Oare cu ce am greșit de am fost părăsit?”.

Copiii sunt ies absolut nevinovați din această ecuație a vinovăției. Sunt victime colaterale în acest război financiar dintre stat și oamenii săi.

În urmă cu 4 ani, în anul 2015, mai puțin de 2% dintre copiii părăsiți au fost adoptați. Acest lucru se întâmpla deoarece, potrivit datelor furnizate de Autoritatea Naţională pentru Protecţia Drepturilor Copilului şi Adopţie (ANPDCA), din totalul minorilor care se aflau în grija statului, doar 3.436 au fost declaraţi ,,adoptabili”. Dintre aceştia, 846 şi-au găsit o familie, aproape jumătate dintre ei având vârste mai mici de trei ani.

Doar 9 minori care aveau peste 14 ani au fost adoptaţi în 2015.

Un alt motiv care creează deficitul de adopție este durata procesului, care este extrem de lungă pentru familiile care așteaptă cu nerăbdare să adopte un copil.

O clujeancă și-a povestit experiența de „părinte adoptator”.

„În general, familiile aşteaptă un an, doi-trei de la certificare, deci e un proces de anduranţă, nu e ceva care să se întâmple într-un an de zile. Trebuie să ştii că te înhami la un proces anevoios, un proces de o încărcătură emoţională foarte mare, un proces de răbdare, multă răbdare cu sistemul”, a spus femeia.

O altă problemă când vine vorba de adopție este fișa medicală a copilului, care este, de cele mai multe ori, departe de realitate.

„Fişele medicale ale acestor copii, aflaţi în sistem, nu sunt reale. Fie copiii sunt subevaluaţi medical, adică sunt notaţi ca fiind sănătoşi şi dezvoltaţi psiho-neuro-motor conform vârstei, fie le pun tot felul de diagnostice fantasmagorice, care nu au nicio legătură cu realitatea”, a declarat o actuală mămică adoptivă. 

Solicitarea ei a fost făcută pentru o fetiță, dar după luni de așteptare, când au fost chemați să vadă copilul, au întâlnit un băiețel de 3 ani care i-a cucerit imediat.

Ei au aflat ulterior, după adopție că deși băiatul era perfect sănătos în fişa medicală, în realitate nu vedea cu un ochi, nu auzea cu o ureche şi avea un grad de retard progresiv.

Toate aceste probleme împiedică multe familii să adopte un copil, dar există și acele cazuri de 2%, în care copiii sunt adoptați și au parte de o nouă șansă la viață alături de noua familie.

Cu toate că abandonul copiilor este un subiect de top în rândul problematicilor României, în ultimii ani a crescut numărul adopțiilor.

Deși șansa la o nouă viață este visul micuților abandonați, aceasta nu poate începe tocmai de la 0. Anii petrecuți în instituții, singuri, fără atenția exclusivă și afecțiune, rămân în sufletele copiilor precum cicatricile unui război crunt.

Încă de la începutul lumii, cea mai grea meserie a fost cea de părinte. Copiii pot fi atât o bucurie, cât și o povară. Cu toate acestea, mulți își doresc acea povară, iar alții o văd doar așa: o povară de care trebuie să scape.

Există totuși părinți care din anumite motive, cele mai multe medicale, nu își pot produce proprii copii și recurg la adopție. Să te descurci cu proprii copii poate fi greu, dar să te descurci cu copii străini, poate fi cu adevărat o provocare.

În acest caz, un rol foarte important îl au specialiștii

 Psihologul Marieta Ciceovean, doctor în științe medicale, de câțiva zeci de ani, studiază particularitățile copiilor adoptați și le acordă sprijin efectiv.

,,Problema orfanilor există, se pare, de atâtea mii de ani de când există și omenirea. S-a perceput întotdeauna și se percepe ca o mare nefericire. Toți oamenii normali, bineînțeles, vor să-l mângâie pe orfan, doresc ca un asemenea copil să primească o cât de mică răsplată pentru viața lui nefericită. De fapt aceasta nu este numai nefericire, nu numai nenorocire. Pierderea părinților este o adevărată tragedie. Starea de orfan este legată de fapt de o situație de viață de neînlăturat. Oricât de buni ar fi părinții adoptivi, ei nu pot să-i înlocuiască pe adevărații părinți ai copilului. Acest lucru trebuie înțeles clar.  Orfanul, chiar dacă ajunge în condiții minunate, unde este ocrotit, iubit, unde părinții adoptivi se străduiesc să-l bucure, oricum rămâne cu o rană deschisă și aceasta rămâne în conștientul și subconștientul lui pentru totdeauna”, a declarat specialista.

Abandonul rămâne în subonștient

Abandonul afectează copiii atât de profund încât comportamentul lor se deosebește de comportamentul celorlați copii.

„Copilul, rămas fără părinți, rupt de mediul natural, trece printr-o perioadă de adaptare. Adaptarea este însoțită de depresie. Unora li se pare ciudat, dar depresia timpurie, din copilărie, are caracteristicile tipice ale depresiei adultului. Acestea sunt retard motor, absența interesului față de lumea înconjurătoare, plâns. În starea de depresie, plânsul copiilor este liniștit, tăcut și-ți produce o impresie foarte dureroasă. Copilul obișnuit țipă, iritându-i pe adulți, care se așteaptă să fie precum o jucărie, să-i amuze și, de fapt, “jucăria” ridică dintr-odată pretenții și cere să fie tratată ca o ființă independentă! Plânsul unui astfel de copil este, de regulă, tare, răsunător, insistent, menit să atragă atenția celor din jur. Orfanii din casele de copii nu țipă. Ei plâng tăcut și cu tristețe pentru că, destul de timpuriu, și-au dat seama că nu impresionează pe nimeni cu lacrimile lor. Aceasta este o suferință sufletească adâncă, pe care mititeii o încearcă din cea mai fragedă vârstă”, a afirmat psihologul despre depresia copiilor.

 Depresia apare de la o vârstă fragedă

 „Întrucât reacția suferinței nu întâlnește o reacție adecvată de răspuns din partea lumii înconjurătoare, atunci aceasta, în primul rând, trenează, iar în al doilea rând trece la nivel somatic. Apar la copil o mulțime de probleme somatice. De exemplu, răcelile durează foarte mult. Copiii orfani suferă adesea de tuse cronică. Pentru a-i feri de diferite infecții, lor li se administrează cantități mari de vaccinuri profilactice. Vaccinurile, însă, lasă și ele urme negative, pentru că ele nu numai apără, dar și epuizează sistemul imunitar al organismului. De aceea, afectarea somatică se continuă sub formă de slăbiciune, oboseală rapidă, iritabilitate crescută și instabilitate emoțională, care se continuă mulți ani după ieșirea copilului din perioada copilăriei. Pe fondul depresiei și în absența susținerii și compătimirii din partea lumii înconjurătoare, apare o etapă nouă, în care copilul începe să se tonifice pe sine”, explică psihopedagogul.

Lipsa atenției și a emoției crește riscul de autism

 „În dezinhibiție motorie, atunci când copilul poate face mișcări inutile, lipsite de orientare, ore întregi: să sară la infinit, să stea în patru labe și să se legene înainte și înapoi. Apoi îi dispare curiozitatea. Omul are un instinct interesant – dorința de a ști. Aceasta este o calitate foarte importantă, care ajută la dezvoltarea personalității. Copiii sănătoși cunosc lumea înconjurătoare într-un mod activ. Până încep să vorbească, curiozitatea copiilor se manifestă prin aceea că ei privesc împrejur, sunt interesați de tot ce este în câmpul lor vizual, deschid cutii, scot conținutul, pot strica lucruri pentru a afla ce este în interior. Când încep să vorbească, curiozitatea se manifestă sub formă de întrebări permanente. Dezvoltarea curiozității este posibilă atunci când întâlnește o reacție de răspuns. Iar dacă această reacție lipsește, atunci curiozitatea moare. La orfanii care se află în stare de depresie, curiozitatea lipsește într-o asemenea măsură, încât dacă le pui în față, atunci când se leagănă, jucării colorate, ei nu le dau nicio atenție. La orfani apar așa-numitele pseudo-orbire și pseudo-surditate, când ei nu răspund la chemare. Un astfel de copil mult timp nu-și spune pe nume, nu se distinge pe sine din lumea înconjurătoare, nu folosește pronumele personal „eu”. Și despre sine, și despre alții, el vorbește la persoana a treia: „El a plecat”. Aceasta este o dereglare foarte serioasă, apariția autismului dobândit (para-autismul) care încetinește semnificativ dezvoltarea psihică. Iar cea mai importantă problemă o constituie afectarea stabilității emoționale. La copilul de 2-4 luni se dezvoltă „fenomenul atașamentului”, așa cum este denumit în occident sau în terminologia noastră „rezonanța emoțională” – capacitatea de a înțelege și a răspunde la starea emoțională a lumii înconjurătoare”, a adăugat specialistul.

Trebuie să știe copilul că e adoptat?

Cea mai frecventă și complicată întrebare pe care și-o adresează părinții adoptivi: să-i spună sau nu copilului că este adoptat? Mai bine află de la ei sau de la altcineva?

„Problema este foarte serioasă. Rezolvarea ei cere abordare individuală. Dacă există posibilitatea să nu destăinui taina înfierii, atunci sigur este mai bine să nu o destăinui. Este adevărat că de multe ori adevărul iese la suprafață și dacă el ajunge la copil, la vârsta pubertății, atunci reacția lui este destul de vehementă. Copilului mic, însă, este mai bine să nu-i spui că nu este al tău. El nu este în stare să conștientizeze. În ceea ce privește vârsta mai mare, trebuie să cântărești bine argumentele „pro” și „contra”, ținând cont de caracterul copilului. Descoperirea acestui trist adevăr atrage după sine multe probleme și întrebări grele. Dacă totuși îi spui adevărul, este bine ca acest lucru să fie făcut atunci când copilul este capabil să conștientizeze și să aprecieze pozitiv ce au făcut părinții adoptivi pentru el și nu atunci când el este încă imatur și poate să verse asupra lor toată supărarea lui pe soartă și să ridice pretenții care să-i rănească pe părinți direct în inimă” a susținut aceasta.

Odată cu adoptarea unui copil vine și un întreg pachet de încărcătură emoțională. Poate fi cu adevărat o provocare, un puzzle greu, lipsit de culoare, dar nu e imposibil.

Părinții au nevoie de timp ca să cunoască copilul, dar e nevoie de timp ca să se cunoască și el pe sine. Se va dezvolta și, încetul cu încetul, simțul afectiv, bucuria, curiozitatea își vor găsi loc în sufletul său. Cu multă atenție, răbdare și afecțiune, părinții pot învăța cum să-i fie părinți, iar orfanul, descoperind ce nu a aflat până atunci de la viață, poate învăța cum să fie copil.

Copiii sunt o povară care aduce bucurie, nu o povară de care trebuie să scapi.

Când adopția se finalizează

Un exemplu de caz fericit când vine vorba de adopție este Sofia Anais Evelin Drăgan, în vârstă de 15 ani,  din Gherla.

 Părinții săi au încercat din răsputeri să aibă propriul lor copil, dar din cauze medicale, Dana, mama Sofiei nu a putut rămâne însărcinată.

Într-o zi Dana și Alin au fost gata să pornească în această aventură și au făcut toate demersurile necesare pentru a putea adopta un copil. După trei luni de la depunerea dosarului de adopție, timp în care au urmat un curs de pregătire, au fost sunați să meargă să vadă mai mulți copii.

Emoțiile au fost prezente la întâlnire

,,Când am intrat în Centrul de Plasament din Dej, am remarcat o fetiță care stătea într-un pătuț micuț și plângea. Am întrebat asistentele dacă pot să o iau în brațe. Odată ce ele au aprobat, m-am îndreptat spre ea. În momentul în care am luat-o în brațe a încetat să mai plângă. Atunci am simțit că ea va fi fiica noastră”, a declarat cu emoție mama fetei.

După aproape trei săptămâni a fost gata dosarul de adopție, iar pe  data de 9 ianuarie 2003, Alin și Dana au adus-o acasă pe fiica lor, Sofia, în vârstă de doar 5 luni.

Părinții s-au declarat speriați de ceea ce avea să urmeze fiind nesiguri dacă se vor descurca cu micuța Sofia.

Îngrijorarea de mamă și-a făcut loc în sufletul femeii

,,Eram foarte îngrijorați de modul în care o să decurgă lucrurile, nu știam dacă o să ne descurcăm, dar totul a mers destul de bine, având în vedere că ne mai ajuta și mama mea”, a adăugat Dana.

Primul an de viață al fetei a fost foarte solicitant pentru părinți. Odată la 3 luni erau vizitați de un asistent social care verifica starea familială, competența părinților și pe micuța Sofia. Dar deoarece lucrurile au decurs bine de-a lungul anilor, în prezent aceștia mai fac vizite neanunțate doar de două ori pe an.

O vârsta prea fragedă pentru adevăr

Anii au trecut, iar la un moment dat, când Sofia se juca afară cu alți copii, a fost șocată când un băiat mai mare i-a spus adevărul: ,,Ei oricum nu sunt părinții tăi. Tu ești adoptată”. Confuză și nesigură, a mers acasă și și-a întrebat mama dacă este adevărat.

,, Am fost foarte șocată. Ea avea doar 7 ani când am fost nevoiți să îi spunem că noi nu suntem părinții ei adevărați. I-am explicat care au fost problemele  mele de sănătate și că ne doream foarte mult să avem un copil”, a declarat mama.

 După ce părinții i-au explicat cum au stat lucrurile, Sofia nu a mai deschis niciodată acest subiect.

Lucrurile sunt cât se poate de normale

Odată cu trecerea timpului, Sofia a crescut, iar acum este elevă în clasa a IX-a la un liceu din Gherla.

Părinții au declarat că nu regretă nici o secundă decizia luată privind adopția fetiței: ,,Suntem foarte mândri de ea. A fost a doua care  intrat la liceu cu o medie de 9.90.”

Se poate spune că Sofia este un caz fericit, dar din păcate nu sunt multe astfel de cazuri. Nu toți copiii din centrele de plasament se pot mândri cu un astfel de final.

În timp ce un copil este adoptat, alți doi sunt părăsiți undeva în țară. Abandonul este o problemă cu o continuitate nedeterminată. Numărul copiilor care ajung în centrele de plasament crește prea repede și scade prea puțin.

Nu toate poveștile de abandon se încheie cu adopție

Din nefericire, nu toate poveștile abandonului se încheie cu o adopție și cu un final fericit. Mulți copii trec zilnic prin situații greu de imaginat pentru alți oameni.

În timp ce un copil se plânge părinților că nu a primit ce și-a dorit de Crăciun, afară în ger, un alt copil se bucură că a găsit în tomberon o haină care să îl apere de frig.

Dincolo de aparențe, copiii pe care îi ocolim zi de zi pe stradă pentru că întind mâna, au în spate o istorie greu de închipuit care te lasă mut, cu ochii înlăcrimați ți cu un singur gând în minte : „Ce se întâmplă cu lumea în care trăim?”

În căutarea unei povești din culisele vieții pe care o vedem non-stop pe stradă și pe care credem că o înțelegem, l-am întâlnit pe Damian și am realizat că nu înțelegem mai nimic.

Damian Pintea este un tânăr de 21 de ani care locuiește în Cluj Napoca, în mansarda spălătoriei auto, unde s-a angajat recent.

La prima vedere, pare un băiat simplu, nu foarte înalt, dar foarte muncitor și cu un zâmbet molipsitor pe buze. Dar în ciuda zâmbetului său, povestea lui îți poate face pielea de găină, încă de la bun început.

Cum a început totul?

Din fericire, l-am prins pe Damian într-o pauză la muncă, în timp ce afară ploua cu găleata.  M-a invitat în birou, să luăm loc. Ne-am așezat, ne-am cunoscut puțin și zâmbetul său era tot acolo, bucuros că a venit ploaia și se poate relaxa.

Dincolo de aparențe, este un băiat politicos, inteligent și o companie tare plăcută.

Totuși, când l-am rugat să îmi povestească cum a început totul, am pierdut contactul vizual. S-a așternut liniștea pentru câteva secunde, timp în care, în mine creștea îngrijorarea că poate l-am supărat. A oftat și cu un zâmbet amar a zis: „Ok. De unde să încep? Povestea mea e de o viață, nu pot să o zic pur și simplu, înțelegi?”, a declarat căzut pe gânduri.

 L-am rugat să o ia de la început, ce își amintește el. Zâmbetul îi disparea treptat cu fiecare cuvânt, iar privirea îi era fixată undeva pe podea.

Până la urmă, a dat timpul înapoi și a început cu începutul:

„M-am născut în Cluj Napoca, la Spitalul Stanca, pe 26 ianuarie 1998. Părinții mei m-au abandonat acolo. Când aveam 2 săptămâni m-au ridicat cei de la Protecția Copilului. Acolo am stat până la 5 ani. Nu m-au căutat nici mama, nici tata, nici rude nici nimic. Eram doar eu cu sora mea.”

În total am aflat că sunt 5 frați, dintre care el este cel mai mic și îi cunoaște doar pe doi dintre ei. Pe ceilalți nu.

„M-am informat, am umblat. Sunt o persoană care luptă și merge înainte”, a declarat acesta când l-am întrebat de unde știe de frații săi.

„Pe cel mai mare îl cunosc, dar din păcate el e la Jucu, e surd, handicapat, nu știu cum pot să îi zic în termeni medicali, pentru că nici doctorii nu mi-au zis exact ce are. Nu am cum să țin legătura cu el. Ideea e că el are 28 de ani și mentalitatea lui e echivalenta unui copil de un an și șase luni. Cu un copil poți vorbi?”, a mai povestit Damian.

La vârsta de 5 ani, o asistentă maternală l-a luat la ea până la 18 ani

„A fost cu chiu cu vai, la fel ca un adolescent, acum e bine, acum e rău. La un moment dat am ales să îmi iau lumea în cap.”

Cu privirea pierdută în continuare, cu mâinile agitate care frământau constant o bucățică de hârtie, Damian mi-a declarat cu emoție în glas că și-a căutat mama.

„Am găsit-o. Era reținută în libertate. M-a distrus și pe mine începând cu vârsta de 14 ani. Am început să nu mai învăț la școală, m-am apucat de fumat, de droguri, prostii. Dar m-am lăsat încet-încet, doar de țigări nu”, a râs el scurt, rușinat. 

„După o lună de când m-am mutat la mama mea, în 2016, m-a dat mama afară pe motiv că nu am vrut să fiu la fel ca ea, adică: să umblu pe sectoare și să fac ce vrea ea. Eu i-am zis că: nu, eu vreau să merg să lucrez, să îmi termin școala. Văd că fără școală nu se poate”, a mărturisit tânărul.

Damian se ambiționează să meargă la școală și să o termine, fiind conștient că fără aceasta opțiunile lui vor fi limitate.

„Îmi susțin acest argument cât mai puternic, din cauza faptului că tot timpul, oriunde mergi ți se cere mai multă școală. Am aplicat la multe locuri de muncă și toți îmi spuneau că mă vor suna. Dar nu sunau”, susține el.

Viața lui s-a complicat și mai mult după ce mama sa l-a dat afară și a trăit pe stradă.  Deși nu voia să își amintească acele momente întunecate din viața lui, s-a străduit să își descrie în câteva cuvinte experiența.

„Cu telefonul m-am conectat la wireless-ul unui restaurant și am găsit un centru pentru nefamiliști, oameni ai străzi. Am stat acolo 3-4 luni de zile. Între timp, m-am înscris și la o asociație care mă ajuta să mă pun pe picioare puțin. Am fost la cursuri și mi-am găsit un loc de muncă la termopane. Mi-am făcut bagajele și m-am mutat în Florești. Acea firmă știa că eu, la fel ca alți tineri ca mine suntem fără ajutor  și ne-au oferit un apartament”, a povestit Damian.

Etnia reprezintă și astăzi o problemă socială

„Nu am stat decât o zi acolo pentru că au fost alții care au avut probleme cu mine și l-au făcut pe șef să mă dea afară. Dacă am fost dat afară de acolo, automat eram dat afară și din apartament. Și iar am ajuns înapoi.”

Plecând de unde a început, cu greutate și cu o voce tremurândă, Damian își continua povestea dureroasă, cu multe pauze, încercând să nu lase acel episod din viață să îl afecteze din nou.

„Apoi, iarăși m-am dus, am dormit cum am putut, pe sub gară...mi-e și greu să zic. La căminul la care am fost, nu m-am putut întoarce. Așa sunt regulile la ei. Odată ce ai intrat și ai plecat, de bunăvoie, nu poți să te mai întorci. Sunt unele decizii pe care le iei și nu le mai poți întoarce. L-am întâlnit pe un prieten de la cămin, Hugo. E cel mai bun prieten al meu. El m-a învățat cum să supraviețuiesc pe stradă, cum să mănânc, cum să îmi caut o haină. Neavând unde să le speli, o foloseai, se murdărea, o aruncai. Clar. Nu știu dacă cunoști containerele Caritas, acolo sunt doar haine ok”, a mărturisit tânărul.

Cerșitul nu a fost o opțiune

Deși să trăiești pe stradă nu îți oferă prea multe opțiuni și mulți recurg la cerșit, Damian a încercat să nu facă asta, indiferent de greutatea situației sale.

„Am învățat să mă duc să mănânc fără să mă duc să fur sau să cerșesc, iar pe urmă am început să îi ajut și eu pe alții, am încercat să le dau un sfat, să le arăt că se poate fără să întinzi mâna, că nu se merită. Și de acolo ne-am ajutat unul pe celălalt”, a completat Damian.

Fiind o fire încrezătoare, Damian a început să înțeleagă situația, care e scopul lui și a „luptat în continuare.” Zâmbetul i-a revenit pe buze, dar emoția din încăpere încă se simțea. Tăcerea se lăsa din când în când, în timp ce el își așeza gândurile în ordine.

 „Am găsit o spălătorie în Zorilor, am venit am dat proba și am rămas. Trece o zi, trec două, trei și m-a întrebat un client de ce miros pentru că nu am putut face duș. I-am zis că stau pe stradă și el i-a spus șefului meu. El mi-a zis să nu mai merg pe stradă și să stau acolo. Am stat în birou, pe o saltea”, își amintește tânărul.

Valul de gânduri din mintea sa îl făcea să se bâlbâie și se amuza pe tema asta, spunând că are emoții. A respirat adânc, încercând să se calmeze și a continuat.

„Acel patron m-a întrebat dacă vreau să merg la școală, m-a înscris la școală... ca patron să se implice atât, să mă înscrie, să îmi cumpere tot ce îmi trebuia: cărți, caiete... Eh, și m-am dus. Nu am avut de ales, dacă a ținut omul la mine. M-a ajutat și mi-a găsit o gazdă la o persoană. Acolo am stat 6 luni și apoi m-am mutat la sora mea”, a mărturisit Damian.

Damian a declarat că a văzut o diferență la el, că a evoluat pe scara socială: „după atâtea probleme. Sunt ok, sunt și la școală, am unde să stau, am un loc de muncă stabil. Pot să ajut pe alții - adică pe sora mea”.

Simțul familial poate fi orb uneori

„Am făcut multe pentru sora mea... ce am făcut nu se poate reda aici. Ideea e că am ajutat-o și după a început să îmi întoarcă spatele sau, mai bine zis, să profite de faptul că o ajutam, iar ea nu mă ajuta. Am plecat cu forța de la ea. A chemat poliția pe motiv că am făcut scandal. M-am întors la mama mea. Și iar m-a dat afară. Sunt o persoana care își iubește mult familia. Nu are suflet rău. O influențează anii pe care i-a petrecut în pușcărie”, a spus Damian.

Îi înțelege pe oameni, își înșelege mama și sora, dar e de părere că ele trebuie să facă o schimbare în viața lor. L-am întrebat de tatăl său, observând că nu l-a pomenit deloc și am aflat că îl cunoaște, dar nu a vrut să îl recunoască ca fiul său și de aceea, în certificatul de naștere al lui Damian, la „Tată”, apare o liniuță. Nu a părut foarte afectat de acest lucru, dar el e singurul care știe ce se află în sufletul său.

În prezent, Damian lucrează la o spălătorie auto, loc în care a primit și cazare. Condițiile nu sunt cele mai bune, dar el este mulțumit și recunoscător șefului său pentru bunăvoința de care a dat dovadă ajutându-l.

„Deocamdată e bine. Tind spre mai bine”, spune tânărul.

Damian plănuiește să se mute împreună cu iubita lui, de aceea este în căutarea unei chirii care să îi permită să ducă o viață decentă ca oricare alt tânăr. Face seralul și mai are încă un an. Îi place foarte mult la școală, mai ales istoria, geografia și biologia. Mi-a arătat poze cu tezele sale și deși nu mai lucrează pentru omul care l-a înscris la școală, nu vrea să îl dezamăgească și vrea să absolve 12 clase.

Deși povestea lui Damian nu se încheie cu o adopție, sper totuși să aibă un final fericit. Există speranță după abandon și cu adopție sau fără, dar e nevoie de răbdare, încredere, putere și bunăvoință din partea oamenilor. Determinarea din ochii unui astfel de om, predomină orice urmă de durere și suferință, de aceea mulți oameni judecă, fără să știe cu adevărat povestea din spatele mâinii întinse după ajutor.

Reportaj scris de Bianca Ioana Orga, studentă în anul II la Jurnalism, FSPAC.