Cartea deschisa a Imparatiei - Impartasirea (3)

Preotul reintra in altar. Acolo, pe sfantul disc, se afla partile depuse la proscomidie, care nu sunt destinate impartasirii si care acum urmeaza sa fie puse in sfantul potir. Cand pune in potir particica Nascatoarei de Dumnezeu, el rosteste in taina:
     Lumineaza-te, lumineaza-te, noule Ierusalime, ca slava Domnului peste tine a rasarit. Salta acum si te bucura, Sioane, iar tu, Curata, Nascatoare de Dumnezeu, veseleste-te intru invierea Celui nascut al tau.
     Aceasta este o cantare din slujba Invierii. Iata, deci, ca dupa nasterea lui Hristos, dupa botezul si iesirea Lui la propovaduire, dupa intrarea spre patima, dupa jertfa Sa pe cruce si punerea in mormant, momente pe care noi le-am parcurs liturgic pe durata acestei slujbe, totul se apoteozeaza in inviere, eveniment pe cat de important, pe atat de discret (stim ca Iisus cel inviat a avut martori, nu si fenomenul in sine, cel din intimitatea mormantului).
     Si, totusi, nu ne oprim aici. Liturghia face un salt in viitor, si anume in eshaton, dincolo de vreme, citand un cuvant de o nepatrunsa adancime, rostit de Iisus catre ucenicii Sai dupa impartasirea de la Cina cea de Taina: Si va spun Eu voua ca de acum nu voi mai bea din acest rod al vitei pana in ziua aceea cand il voi bea cu voi, nou, intru Imparatia Tatalui Meu.
     La cele noua cete ale sfintilor:
     O, Pastile cele mari si preasfintite, Hristoase! O, Intelepciunea si Cuvantul lui Dumnmezeu si Puterea! Da-ne noua sa ne impartasim cu Tine, mai adevarat, in ziua cea neinserata a Imparatiei Tale.
     Cu buretele tinut in mana dreapta, preotul strange miridele pentru cei vii si pentru cei adormiti si le pune in sfantul potir, rostind:
     Spala, Doamne, cu Cinstitul Tau Sange, pacatele celor ce s’au pomenit aici, pentru rugaciunile sfintilor Tai.
     Pentru impartasire, fiecare credincios se apropie de sfantul potir in deplina liniste si cu evlavie, de obicei tinand in mana stanga o lumanare aprinsa.
     Indata dupa ce a primit Sfintele Taine, primeste si mananca anafura (dupa loc si caz, gusta si putin vin), pentru ca Sfanta Impartasanie sa fie complet consumata. Insusi preotul, la sfarsitul Sfintei Liturghii, este obligat sa consume tot ceea ce a mai ramas in sfantul potir, dupa care, spalandu-l cu apa si vin, il sterge cu o naframa curata.
     Iubitii mei, imi iau ingaduinta de a aborda acum o problema controversata care, cu toate ca nu e noua, se numara printre preocuparile actuale ale multor duhovnici, teologi, si chiar ierarhi: Cat de des trebuie - sau poate - sa se impartaseasca un crestin ortodox? E bine sa precizez ca nu e vorba de dispute, ci doar de opinii diferite. Oficial, Bisericile Ortodoxe locale recomanda credinciosilor sa se impartaseasca de cel putin patru ori pe an (in cazuri speciale, o singura data), in timp ce zelosii pretind o impartasire deasa, chiar zilnica - sau, in orice caz, la fiecare Sfanta Liturghie.
     Nu e cazul si nici timpul sa intru in amanunte. E de ajuns sa mentionez ca, de-a lungul secolelor, frecventa impartasirii a cunoscut cresteri si scaderi, dupa timp, loc si imprejurari, de la impartasirea zilnica din vremea apostolilor, cand ea era legata de masa zilnica pe care membrii unei comunitati crestine o luau in comun, pana in vremile din urma, cand a ajuns o raritate, ceea ce, desigur, a provocat reactia unor teologi ca Afanasiev, Schmemann, Meyendorff sau Zizioulas, precum si revigorarea liturgica intreprinsa, in Rusia, de Sfantul Ioan din Kronstadt.
     E bine insa de stiut ca impartasirea nu e porunca, ci trebuinta; mai precis, e un dar divin care raspunde unei trebuinte umane. Sfintele Taine sunt hrana sufletului. Cand preotul rosteste, cu potirul in mana: Apropiati-va!, rostirea nu e un ordin, ci o invitatie. Aceasta insa vine de la Hristos. Crestinul caruia ii e foame si sete de El, raspunde poftirii. Dar aceasta inseamna ca evaluarea trebuintei ii apartine, deci ea are un caracter subiectiv. Subiectivitatea poate insela. E posibil ca setea sa nu fie indeajuns de puternica, sau chiar sa nu fie reala, in spatele ei ascunzandu-se exhibitionismul, cabotinismul, pofta de a fi vazut, apreciat, admirat, adica tocmai contrariul smereniei cu care trebuie sa te apropii de potir. Indemnul preotului e clar, dar, intr’un fel, conditionat: apropierea trebuie facuta cu frica de Dumnezeu. Frica de Dumnezeu - am mai spus-o - nu e teroare divina, ci teama copilului bun de a nu-si supara parintii. In caz de indoiala, trebuie consultat, neaparat, duhovnicul.
     De altfel, dupa toata randuiala, impartasirea e precedata de spovedanie. Sunt insa unii care cred ca daca au obtinut iertarea prin spovedanie nu mai au nevoie sa se si impartaseasca spre iertarea pacatelor. Asta poate fi o mare capcana. Spovedania este, intr’adevar, o Taina a Bisericii, prin care se poate obtine iertarea pacatelor, dar aceasta iertare este tocmai poarta deschisa catre Cina euharistica. Iertarea nu e un scop in sine, ci mijlocul prin care poti ajunge la desavarsire, adica la unirea cu Hristos. La spovedanie, pe Hristos Il ai de fata, dar prin impartasire Il ai intru tine. Duhovnicul este cel care iti deschide sau nu-ti deschide poarta catre cuminecare. Pentru pacate grele, repetate, marturisite, dar neinsotite de frangerea inimii si de lacrimile pocaintei, canonul este oprirea de la impartasirea cu Sfintele Taine, pentru o perioada mai lunga sau mai scurta, asemenea regimului alimentar prescris de medic.
     Frecventa impartasirii depinde si de ritmul oficierii Sfintei Liturghii. Desi, potrivit randuielilor bisericesti, ea poate fi savarsita in toate zilele de peste an (cu exceptia catorva, numite zile aliturgice), ea se oficiaza zilnic doar in catedralele chiriarhale si in manastirile mari, unde exista suficienti preoti, pentru schimb. Cu toate acestea, nici in manastirile mari nu se practica impartasirea zilnica sau foarte deasa a calugarilor sau a calugaritelor, aceasta depinzand in exclusivitate de decizia duhovnicului, care isi asuma si cuvenita raspundere in fata lui Dumnezeu.
     Pustnicii se impartaseau o data pe an, in noaptea de Pasti, cand ieseau din singuratatea pesterilor si se adunau undeva, intr’o poiana, intr’un loc numai de ei stiut, unde preotii savarseau Sfanta Liturghie, dupa care se desparteau pentru inca un an. Lucrul acesta il stiu de la Parintele Cleopa, duhovnicul care, in disputele de acest fel de pe la mijlocul secolului trecut, recomanda moderatia.