Conditia existentei terestre a lui Eminescu

Biografia lui Eminescu a fost repede impregnata nu numai cu diverse legende, dar si cu nenumarate controverse care, in loc sa aseze figura poetului pe un consacrat piedestal al unei definitive si indestructibile prestante istorice, fac din ea jucaria oarba a unei condamnabile impietati, o nava fara carmaci, vesnic hartuita de valorile criticii biografice.

Am asistat indelung si asistam inca la interminabilele ipoteze, cercetari, deductii si concluzii in jurul originii marelui poet. In urma acestora, ne-am obisnuit a vedea pe Eminescu ca pe un biet copil al nimanui sau al tuturor, un orfan sau un rasfatat, gasit de soarta la rascrucea unui drum. Oricum, fara a nesocoti totalmente importanta factorilor biologici care inca mai predomina criteriile susnumitei critici, suntem datori sa conchidem ca Eminescu, ca poet, ne apartine poate nu atat pentru ca se trage din vita de neaosi tarani moldoveni, cat mai ales pentru faptul ca a simtit, a gandit si a scris romaneste, contopindu-se integral cu framantatura aspiratiilor catre adevaratul destin al neamului. Turc, polon, rus, bulgar sau oricare alta natie ar veni sa-si revendice drepturile paternitatii unei minuscule picaturi de sange eminescian, poetul nu poate fi reclamat de nimeni, asa dupa cum cred ca Negrii africani nu s’au gandit niciodata sa-si reclame autoritatea paterna asupra lui Puschin, prin Ibrahim Hanibal, indepartatul stramos al genialului rus.
     Aceasta o putem afirma cu atat mai multa tarie, cu cat s’au gasit si dintre aceia care au sustinut ca noi nu meritam catusi de putin sa ne mandrim nu numai cu paternitatea, dar chiar cu ospitalitatea fata geniul de la Ipotesti, intrucat n’am avut simtul real al unei responsabilitati istorice, lasandu-l sa se zbata in cea mai neagra mizerie. Lipsa de totala intelegere fata de destinul unui poet de talia lui Eminescu ii impiedica sa priceapa ca nu atat lipsa de suficiente mijloace materiale, cat insasi structura lui sufleteasca i-a determinat felul sau de viata.
     Ne intrebam: daca opera de arta - ne referim la cea lirica - nu este altceva decat oglinda fidela a unor puternice stari emotive ale autorului, unde oare vom regasi pe Eminescu mai pur si mai nedesmintit decat in versurile sale? In ele poetul si-a gasit un adevarat refugiu dintr’o lume „plina de mizerii”, invaluindu-le cu un incontestabil val de sinceritate. Versurile lui Eminescu alcatuiesc unicul sau confident, continuu prezent in mijlocul singuratatii sale, un confident pe care posteritatea l-a neglijat uneori, cand s’a pus problema situatiei poetului in existenta sa terestra.
     Copilaria lui Eminescu s’a desfasurat in conditiile obisnuite unui cadru taranesc, avand pe deasupra fericita imprejurare ca Ipotestilor nu le lipsea nimic din ceea ce ar constitui o atmosfera plina atat de pitoresc rustic, cat si de mutual indemn catre vagabondaj meditativ, ceea ce se potrivea de minune cu firea oarecum deosebita a precocelui hoinar. Si desigur ca glasul padurii, murmurul apelor si luciul lacului erau cu mult mai puternice si mai atragatoare decat vocea aspra a caminarului Eminovici, care nu se sfia sa smulga pe micul fugar din lumea uitarii de sine si sa-i aplice pedepse mai mult decat prozaice. Desigur ca aceasta singuratica si hoinara copilarie a pastrat rezontante adanci in viata de mai tarziu a poetului, cand, gasindu-se inlantuit de catusele nevoilor lutului, isi indrepta strigatul dureros catre imperiul de altadata al visurilor sale:

Astazi chiar de m’as intoarce,
     A’ntelege nu mai pot...
     Unde esti copilarie,
     Cu padurea ta cu tot?

E demn de remarcat faptul ca, pentru Eminescu, poezia a fost o Golgotha pe care el „trebuia” s’o urce, manat de un categoric indemn isvorat din profunzimile ascunse ale sufletului sau, profunzimi cari alcatuiau insasi plamada unui destin ce se proiecta dincolo de orizonturile unei existente terestre. Aceasta a fost cauza exclusiva a tuturor neajunsurilor sale, incepand cu pedepsele copilului fugar, continuand cu repetatele evadari din fata prozaicilor profesori de la Obergymnasium si terminand cu lipsa partiala a unui sentiment al vietii practice, care l-a aruncat in damful mizeriilor sale de totdeauna. Desigur, ca om, Eminescu a fost torturat de aceasta nenorocita viata care-l strangea tot mai mult in catusele nevoilor ei si nu o data, inconjurat de aceasta atmosfera in care uneori lutul isi cerea drepturile unei onorabile existente, poetul, cu fruntea plina de tristete si de broboane de sudoare, ingenuncheat in fata altarului chemarilor sale, cadea in ghetsimanica sovaiala:

Ah! de cate ori voit-am
     Ca sa spanzur lira’n cui
     Si un capat poeziei
     Si pustiului sa-i pui.

Dar Eminescu era poet innascut; inima lui trebuia sa se scalde continuu in apele trandafirii ale poeziei, spre purificarea si eternizarea existentei sale. Fiintele si lucrurile cele mai prozaice trebuiau sa-i fie acelasi nedispretuit izvor de versificatie. Magnetul indepartatelor chemari ale unui destin, nu flotant, ci consacrat, atragea iarasi sufletul poetului catre telul suprem al vietuirii sale, readucandu-l la aceeasi ghetsimanica revenire:

Dar atuncea greieri, soareci
     Cu usor-maruntul mers,
     Readuc melancolia-mi,
     Iara ea se face vers.

„Doamne, faca-se nu dupa cum vreau eu, ci dupa cum vrei Tu!” - Este aceeasi suprema renuntare la indemnul humii, pentru a urca Golgotha eternelor consacrari spirituale pana la cruciala logodna a cerului. Existenta terestra a poetului a fost continuu conditionata de aceasta structurala necesitate de a crea, de a se ridica pe culmile celeste ale geniului sau. Fiinta sa era plina de inalta constiinta a unui predominant germen existent in factura intima a sufletului, iar aceasta constiinta l-a determinat sa priveasca cu tot mai multa ironie catre muritorii inglobati in efemere preocupari.
     Eminescu a cautat sa impace conditiunea celesta cu aceea terestra a existentei sale, prin care, suprapunandu-le in raportul ierarhic, sa gaseasca o fericita formula de nesovaelnica acceptare a vietii. Aceasta formula a fost iubirea. Poetul a considerat iubirea ca un refugiu din mijlocul meschinelor situatii comune, un refugiu in care sa guste din amfora imbatatoare a fericirii pamantesti. Glasul dulce al iubitei il fura din lumea gandurilor sale, pentru a-l readuce o clipa in aroma unei idile:

Iar te-ai cufundat in stele
     Si in nori si’n ceruri nalte?
     De nu m’ai uita, incalte,
     Sufletul vietii mele.

Dar sufletul sau era prea mare, prea expansiv, pentru a putea fi cuprins in orizonturile stramte ale unei intelegeri feminine. Eminescu a visat mult, a iubit mult si a cautat sa inlature acest neajuns prin invaluirea femeii in aureola poeziei, ajungand astfel la fericita sa formula. Cu cat insa visurile sale au fost mai scumpe, cu atat mai amara a fost deceptia cand valul mincinos a cazut, iar Venera s’a aratat in toata vulgara ei realitate. De acum incolo, simbioza e desfacuta pentru totdeauna, iar iubirea devine una dintre cele mai puternice torturi ale poetului. Insasi definitia pe care el i-o da nu este altceva decat cea mai amara expresie a unor dureroase deziluzii:

Ce e amorul? E un lung
     Prilej pentru durere,
     Caci mii de lacrimi nu-i ajung
     Si tot mai multe cere.

Insa cum durerea este cel mai puternic izvor de inspiratie poetica, poate ca acest desnodamant a fost tot o curioasa conjunctura a chemarilor destinice ale poetului care il manau numai catre imperiul visurilor sale. Chiar atunci cand norocul i-a suras in dragoste, sufletul sau n’a putut accepta integral o fericire efemera:

Si poate ca nici este loc
     Pe-o lume de mizerii
     Pentr’un atat de sfant noroc
     Strabatator durerii!

El a trebuit sa se sacrifice pe sine insusi pentru indeplinirea destinului sau, ceea ce-l ridica pe culmile unei intelegeri mesianice. Eminescu n’a putut fi catusi de putin un rasfatat al vietii terestre, sub nici o forma, ceea ce el a acceptat cu toata seninatatea sufletului sau. El trebuia sa troneze pe inaltimile ozonate ale geniului sau, de unde sa arunce norocului flotant al sarmanilor locuitori ai pamantului privirea sfidatoare a unei inalte constiinte de sine:

Traind in cercul vostru stramt
     Norocul va petrece,
     Ci eu in lumea mea ma simt
      Nemuritor si rece.