Sambata Mosilor

Lumina lui Mai se aratase, in acel an, deosebit de darnica; induram tot mai greu orele de serviciu si, cu palma uitata pe doua pagini de vechi manuscris maramuresean, imi lasasem ochii furati de azurul ferestrei. Pastoream cele câteva zeci de mii de carti din biblioteca Patriarhiei. Era Sâmbata si ma gândeam, cu jind, la o dupa-amiaza in padurea Cernicai.
Usa bibliotecii se deschise si se ivi maestrul Arghezi, cu cei saptezeci si sapte de ani usor sprijiniti pe baston. Trecuse pe la Parintele Patriarh, cu o vorba de binete, apoi venise sa ma vada.
     Ii placea maestrului, mai totdeauna, sa se opreasca in fata unui tablou mare, in ulei, al lui Mirea, care infatisa silueta diafana a mitropolitului Iosif Gheorghian, parintele duhovnicesc, din vremea diaconatului, al scriitorului de cuvinte potrivite. Abandonând rasa, Arghezi n’a parasit si sentimentul fraged al unei filiatii duhovnicesti intime, care-i lega inima de amintirea primatului Iosif.
     Un ceas de vorba cu Arghezi, la o cafea, e un festin sufletesc. Timpul, nemaibagat in seama, atipise’n lumina. Il trezi glasul parintelui Nicanor, cuviincios furisat prin deschizatura usii:
     - Va pofteste Preafericitul!
     Lânga sufragerie, Parintele Patriarh Justinian, in dulama alba si brâu violet, incepuse imparteala. Nu stiu cum, uitasem ca e Sâmbata Mosilor si ca, dupa parastasul din biserica, parintii si arhimandritii, protosinghelii, ieromonahii si diaconii, secretarii si ostenitorii resedintei sunt poftiti de intâistatator la plinirea unui ritual stramosesc, pazit, de la an la an, cu mare scumpatate.
     Patriarhul dadea fiecaruia, la rând, câte o cana de pamânt zmaltuit, plina cu cirese si cu o lumânare infipta’n mijloc, aprinsa; alaturi, un pachetel cu coliva. Datina era frumoasa si raspândea’mprejur o mireasma tare, a vetrelor de obârsie. Pe fiecare ofranda, Patriarhul rostea, intru pomenire, un nume:
     - Miron Patriarhul... Nicodim Patriarhul... Valerie Arhiereul...
     La un moment dat, puse cana si coliva in mâinile lui Arghezi:
     - Iosif Mitropolitul...
     Maestrului i se umplura ochii de lacrimi si-i saruta Patriarhului mâna. Apoi ne’ndreptaram spre biblioteca.
     Inca o jumatate de ceas, n’am mai vorbit nimic. Dar timpul continua sa dormiteze’n lumina. Intr’un târziu, Arghezi ofta:
     - E-hei! aici, la voi, e alt vazduh! Si se ridica sa plece.
     - Domnule Arghezi, stingeti lumânarea si sa’nvelesc totul intr’o hârtie!... Sa va fac un pachet...
     - Nu, dragul meu, le duc la mine-acasa, la Paraschiva, asa cum le-am primit. E pomana româneasca!
     Si, sub ochii mirati ai militienilor si soferilor de peste drum, Arghezi cobori treptele Patriarhiei, purtând in brateun bulgare de traditie valaha. Zâmbea, fericit.