Actualitate
OPINIE „Hoții și vardiștii”, „libertarienii” și „legaliștii”
Trăim și suntem o societate imatură, nesigură, temătoare, eterogenă, superficială, vulnerabilă. Un tip de alcătuire socială nedesăvârșită, pasivă în fond, reactivă în formă, capabilă să „băltească” vreme-ndelungată cu/în probleme profunde și grave și să se „aprindă”, pe loc, la impresii și zgomote. Asta e concluzia mea după o săptămână întreagă de „bocete și vaiete” pentru „asasinarea libertății” (pe de-o parte), de „zbierete și „răgete” pentru „abuz împotriva legii” (pe de alta).
Și totuși, paradoxal, de câtă ipocrizie, rece și cinică, e capabilă societatea românească, atribut, mai degrabă, al societăților „evoluate”. Nu poate rezulta de aici, din această amestecătură drăcească, decât „un spectacol” (respingător ca formă și insuportabil prin persistență) și o „bătaie” pe cinste, spre deliciul unui public de „maidan”.
Dar astea îi plac lui „Michiduță”, situațiile confuze, stările ambigui, conflictele difuze, relațiile încurcate, cazurile care nu au dezlegare și care nu se pot rezolva niciodată pentru a împăca pe toată lumea. Acolo se simte el bine și de acolo n-ar pleca niciodată. Exact asta s-a întâmplat odată cu somația primită de Antenele trustului Intact de la ANAF de a evacua sediul în cinci zile, în urma unei sentințe judecătorești (bine-cunoscute și asupra cărei n-are sens aici să insist). Brusc, în România nu s-a mai vorbit de fapte, sentințe, executări și termene, ci direct despre abuzuri strigătoare la cer, nu despre media și problemele ei punctuale, ci otova despre suprimarea libertății de exprimare. Astfel că, deîndată după declanșarea scandalului, s-au format nu două tabere, ci două categorii de tabere, nu doi „bătăuși”, ci două specii socio-politice de combatanți, nu două conflicte, ci două serii de ciocniri între „cete” ce abia așteptau să-și dea la „geoale”. Bineînțeles că „războiul” s-a întins ca pecinginea, cuprinzând persoane, grupuri de interese, partide politice, Guvern, Parlamentul României și Președinție, dar și instituții de presă, televiziuni, rețelele sociale și mediul online. „Perechile bătăușe”, cu pretenția de a avea îndreptățirea totală și a deține adevărul absolut, s-au format instantaneu și s-au putut identifica cu ușurință. În capul listei stau inițiatorii. Pe de-o parte, ANAF-ul, fiscul românesc care, în loc de-a strânge în mod continuu și egal dările statului, se comportă, în efigie, discreționar, câteodată ca o firmă de recuperare, ca o agenție de informații sau ca o oficină de manipulare. De cealaltă parte sunt Antenele care, pe lângă instituții de presă propriu-zisă, se afișează, câteodată, fără sfială și fără scrupule, ca justițiabili sui-generis (procurori, avocați sau judecători), ca agenți de influență politică, ca factori de manipulare și ei. Apoi urmează alte „perechi: unele „reziduale” (băsiști vrs. anti-băsiști), altele clasice (tineri vrs. bătrâni, angajați vrs. pensionari, intelectuali vrs. muncitori, progresiști vrs. retrograzi, stânga vrs. dreapta), altele de mare „viitor” (televiziune vrs. media online; grupuri sociale reale vrs. rețele sociale virtuale etc.). N-a rămas nimic nezgândărit, dar dincolo de aceste antagonizări în mase, s-au radicalizat scandalagii de meserie, adică politicienii, care au încercat să profite la maxim de situație: au chemat la ordine pe premier, au cerut imperativ explicații, au amenințat și au „întins coarda” până la a cere demisia cabinetului. Nici președintele României n-a scăpat teafăr, fie din superficialitate, fie (mai degrabă) prost sfătuit, fie din calcul politic (greșit, zic unii). Consecințele „scandalului” s-au extins la maximum, dar fondul problemei n-a mai contat, cum nu va conta nici de acum înainte, căci nu poate fi schimbat și e foarte simplu: doar oamenii nu vor să-l accepte și să-l respecte.
În esență, lucrurile stau așa: în democrație, nicio instituție de presă (formă consacrată de exercitare a libertății de exprimare) nu trebuie niciodată închisă (indiferent de profilul ei) dacă nu încalcă legea prin exercitarea acestei funcțiuni (nu din alte motive). Restul sunt detalii nesemnificative. În această ordine de idei, cred că nimeni, dar nimeni, din România nu s-a gândit, în mod real (dacă nu-i tâmpit), să închidă vreo Antenă, indiferent de rațiunile care au stat la baza unei acțiuni întârziate, premeditate, diversioniste sau pripite a ANAF. Pe de altă parte, nimeni și nimic nu trebuie să stea în calea punerii în practică a unei decizii a justiției, dacă nu mai există căi legale de atac. E o temelie a statutului de drept cu nimic mai prejos decât libertatea de exprimare. Acestea sunt principiile, imuabile în esența lor, a căror aplicare ar fi trebuit să ducă, într-o societate normală, către un alt deznodământ, dar care au fost puse în practică de niște oameni (și ei). Pe de-o parte jurnaliștii (mai ales vedetele trustului), care apărând, justificat, libertatea de exprimare și locul lor de muncă au băgat la „pachet” și altceva, de care n-au mai ținut cont. Pe de altă parte, sunt „perceptorii” ANAF, cu indiferența lor rece față de oameni, situații și consecințe, receptivi doar la ordinele șefilor. Fiecare cu dreptatea lui, ce, fatalmente, nu ajunge pentru toți deodată.
Atât doar că noi înțelegem acum ce alții știau de mai înainte.
