Actualitate

OPINIE. Când partidul se bate cu poporul

Cu puțină băgare de seamă, vom observa acum că lupta politică din România nu se (mai) duce între putere și opoziție, între diferitele partide politice, nici măcar între Parlament și Guvern sau între președinție și Parlament (Guvern).

Nu e vorba nici măcar despre „ștergerea” ideologiilor (și nașterea altora), de lupta dintre progresiști și conservatori sau dintre populiști-naționaliști și centriști. Din diverse motive (pe care voi încerca să le explic) și cu diverse consecințe (ce merită înțelese), bătălia politică în România se dă acum între principalul partid aflat la putere (PSD) și popor. Pare absurd, este neverosimil și seamănă cu un scenariu de lumea a treia, dar aici s-a ajuns.

Cauze

La alegerile din decembrie 2016, pe un fond de absenteism major (peste 60%, cel mai ridicat din Europa), PSD a ieșit învingător net (46%), a rezultat o opoziția slabă, iar președintele țării, ca executiv, are puteri reduse. Ca circumstanțe favorizante, se adaugă o presă slabită instituțional, dependentă financiar și partizană, în bună parte. Simțind că se poate, partidul câștigător a schimbat fulgerător agenda guvernării și s-a trecut la rezolvarea unor interese personale, ale liderului său, Liviu Dragnea, personaj cu probleme penale nerezolvate. Iar prima „lovitură” (încercarea de schimbare a legislației anticorupție) n-ar fi favorizat doar pe liderul PSD, ci întreaga clientelă politică, cu baronii în frunte. La acel moment inițial (debutul guvernării), PSD n-a dorit și n-a anticipat un „război” cu propriul popor, crezându-se doar îndreptățit să facă ce vrea și crezând că va putea face totul fără împotrivire.

În mod neașteptat, PSD a primit o ripostă grea din partea societății civile, organizată instantaneu, (îndeosebi) prin rețele sociale, prin radicalizarea oponenților prezenți la vot și prin activarea celor absenți la procesul electoral. În fața acestui adversar surpriză (poporul) și a uriașelor proteste din ianuarie-februarie 2017, PSD a acceptat semieșecul și a schimbat tactica, păstrându-și totuși obiectivele inițiale: albirea cazierului lui Dragnea, modificarea legislației penale, înăbușirea luptei anticorupție.

Înafara acestor cauze personale, politice și juridice, la temelia „războiului” mai stau motive economice  (de guvernare). PSD a făcut promisiuni enorme în campanie, imposibil de respectat, a instalat un premier și un guvern controversate, apoi a forțat (prin moțiune de cenzură) schimbarea acestuia. În plus, a schimbat programul de guvernare (în principal filosofia fiscală), generând profunde controverse, iar legea salarizării unice (ce trebuia să fie cireașa de pe tort), provoacă mai multe dispute decât satisfacții. În joc se află acum credibilitatea în scădere a liderului și a partidului, iar lupta, cu cât puterile sunt mai slabe, cu atât este mai dură.

Mai sunt și cauze generale, căci, în funcție de modul în care se raportează la popor, putem împărți partidele în trei categorii: partide care fac mai puțin pentru sine și mai mult pentru popor (categorie utopică); partide care fac mult pentru sine și câte ceva și pentru popor (cele mai multe) și partide care fac totul pentru sine și nimic pentru popor (în democrațiile slabe). Din motivele prezentate mai sus, cred că ne aflăm în situația trei.

Combatanți

În această bătălie, agresorul este PSD, partid care, cu această conducere, nu mai poate da înapoi: trebuie să-și urmeze orbește planurile, nu poate cere pace, și tocmai de aceea este periculos, căci are de câștigat (în caz de victorie) supraviețuirea și totul de pierdut (în caz de înfrângere), dispariția. Solidaritatea manifestată acum în partid se bazează pe frică și amenințări, interese și promisiuni, dintre cele mai multe obscure.

De cealaltă parte se află poporul, eterogen, polarizat, cu o cultură politică precară, absent din sfera publică și împărțit, din perspectivă politică, în trei categorii: electoratul captiv (cei dependenți de putere, prin interese sau nevoi), aflați de partea agresorului, electoratul activ (independent, flotant), care duce o bătălie reprezentativă disproporționată, cu șanse relative de izbândă, și absenteiștii, în proporție majoritară, care sunt victime principale, deși par/cred a fi colaterale. Ei vor fi cei mai afectați de intensificarea corupției, de schimbările fiscale, de legea salarizării, de lipsa investițiilor, de diminuarea creșterii economice, de lipsa investițiilor străine, de izolare, de absența unei strategii și a unei direcții clare și ferme pentru țară etc. În acest război româno-român, armele folosite de agresori sunt, în principal, „avioanele” dezinformării, „tunurile” manipulării, „săgețile” dezbinării, folosite în cel mai cinic mod cu putință.

Din punctul meu de vedere, pentru PSD, a învinge în acest „război” înseamnă a întârzia, a înșela, a ascunde adevărul și, în cel mai bun caz, „a ciupi” viitoarele alegeri.  A pierde însă, va echivala cu dezmembrarea și dispariția. Nimeni nu a reușit să facă asta PSD-ului și singurii care vor putea s-o facă vor fi ei înșiși.

Niciodată n-au riscat atât de mult, niciodată n-au fost atât de aproape.

Pentru popor, înfrângerile și victoriile sunt relative, greu de înțeles. A pierde înseamnă a sta pe loc, în ignoranță și sărăcie (ca până acum). Victoria are multe imponderabile, căci se măsoară în mai multă conștiință (de sine), mai multă implicare, mai multă asumare și, în cele din urmă, mai multă bunăstare.

De aceea e drumul atât de lung și de greu.