Actualitate

Cum nu se vede bunătatea clujenilor atunci CÂND NU ÎI VEDE NIMENI

Următoarea poveste ar trebui să ne pună pe gânduri: mai declarăm Clujul un oraș modern și tolerant când semeni de-ai noștri sunt văzuți ca ființe de mâna a doua?

Irina este un exemplu pentru toți clujenii. Cu toate că e complet nevăzătoare duce viața unui om obișnuit: lucrează, învață, își gătește și se îngrijește singură, face tot ce face un om fără dizabilități cu un efort exponențial mai mare și cu rezultate profesionale mult peste medie (are trei locuri de muncă).

A locuit câțiva ani singură în Cluj-Napoca și are toate calitățile unui chiriaș de încredere, dar își caută chirie în oraș de mai bine de jumătate de an confruntându-se cu prejudecățile proprietarilor.

A acceptat să vorbească pentru Monitorul de Cluj în speranța că povestea va ajunge la proprietarul unui imobil, fără idei preconcepute despre nevăzători, care să dorească să-i închirieze locuința în termenii pe care i-ar face oricărei alte persoane.

“Din cauza unei afecțiuni oculare incurabile, am avut probleme de vedere încă de mică. Însă până la vârsta de 10-12 ani am văzut suficient cât să mă pot descurca fără ajutorul unui baston alb. Această perioadă a fost una extraordinară pentru mine deoarece am apucat să văd multe lucruri care nu pot fi descrise și cuprinse în cuvinte și care pot acum să mi le imaginez măcar. În momentul în care mi-am pierdut vederea definitiv, am realizat cât de norocoasă am fost cu acel rest de vedere avut înainte și cât este de greu să trăiesc doar imaginându-mi ce am în jurul meu, lucrurile care mi le cumpar și locurile în care trebuie sa merg. Foarte mult timp am sperat că totuși se va putea face ceva să îmi recuperez măcar parțial vederea, dar nu s-a întâmplat așa”, povestește Irina.

“Trebuie să traversez curiozitățile oamenilor”

Irina spune că viața cuiva aflat în într-o astfel de situație este “plină de provocări la tot pasul”, pornind de la lucrurile cele mai simple și ajungând la situațiile mai deosebite.

“La tot pasul trebuie traversate obstacolele, prejudecățile și curiozitățile oamenilor care consideră că au făcut un lucru bun dacă au pătruns în viața celuilalt și s-au interesat de problemele lor de viață și de sănătate. Din păcate, acest tip de oameni nici măcar nu își imaginează că celorlalți nu le-ar plăcea să își povestească viața și problemele zilnic sau de fiecare dată când întâlnesc persoane care nu își pot stăpâni curiozitățile. Cea mai mare provocare este atunci când sunt într-o situație care mă obligă să am nevoie de astfel de persoane, foarte curioase si deloc cooperante. Vor să cunoască toată viața celuilalt, iar în final nu îl consideră competent ca să îl angajeze, de încredere ca să îi închirieze o locuință, să colaboreze în orice fel indiferent despre ce ar fi vorba”, mai spune tânără.

“Proprietarii nu vor un chiriaș ca mine”

Irina este  în căutarea unei chirii de mai bine de jumătate de an, fără succes însă.

“Pentru că nu au mai interacționat cu alți nevăzători, proprietarii m-au privit cu compasiune dar şi cu neîncredere. Majoritatea proprietarilor pe care i-am contactat, după ce am citit anunțurile postate de ei, au spus că nu au încredere să îmi închirieze mie locuința învocând diverse motive: nu cred că aș putea urca la etaj, că aș putea avea grijă de locuință, că îmi voi putea plăti chiria și cheltuielile, iar alții că pur și simplu nu vor un chiriaș ca mine. Am întâlnit și proprietari care inițial au spus ca sunt de acord să îmi închirieze mie locuința, dar în momentul în care ne-am întâlnit și au realizat că sunt nevăzătoare complet, și-au cerut scuze și au spus că nu pot fi de acord cu mine în acest caz, alții au început să pună condiții care nu pot fi îndeplinite. Astfel de cazuri au fost însă foarte puține în comparație cu cele în care mi se comunica deja prin telefon că nu sunt de acord cu un chiriaș ca mine”, mai spune aceasta.

Proprietarii, mai curioși să întâlnească o persoană nevăzătoare decât să închiriere?

“În mare, chiar și acei proprietari care au acceptat măcar sa îmi prezinte locuința pe care o aveau de închiriat nu doreau de fapt să îmi ofere o chirie, ci mai curând să-şi satisfacă curiozităţile cu privire la deficienţa mea, întâlnirile  abundând în întrebări fără nicio legătură cu scopul pentru care acceptau să ne vedem. În acest oraș cu atâtea opinii bune despre persoanele cu dizabilități, oamenilor nu li se poate părea un lucru posibil ca cineva fără vedere să poată fi independent, să lucreze și din venitul lunar să își poată plăti cheltuielile și chiria”, a mai povestit Irina.

Irina caută o chirie la un preț rezonabil, la etaj intermediar, într-o zonă cât mai sigură și accesibilă, de preferat în Gheorgheni, Grigorescu, Mănăștur, Mărăști sau semi central și central.

“Locuința poate fi și semi-mobilată sau nemobilată. Sunt de acord să îmi cumpăr eu toate electrocasnicele și chiar aș prefera acest lucru. Îmi doresc o chirie curată pentru că proprietarii care au acceptat măcar să mă întâlnească aveau de oferit o locuință care sigur a fost refuzată de multe persoane din motive de igenă”, spune aceasta.

Clujenii, amabilitate mascată?

“Am auzit în rândul nevăzătorilor foarte frecvent opinii conform cărora oamenii din Cluj se raportează mult mai bine la persoanele cu dizabilități decât locuitorii altor orașe, lucru pe care l-am resimțit și eu uneori când am fost în alte zone din țară. Însă cu siguranță aceasta este doar un fel de amabilitate publică, oficială și dobândită pe parcursul modernizării și dezvoltării noastre post comuniste, datorat și contactului mai frecvent și mai intens cu țările mai dezvoltate. Este doar un fel de aparență mascată. În realitate și persoanele cu dizabilități trăiesc cam la fel ca și celelalte persoane cu astfel de probleme in alte colțuri ale lumii, iar dacă atitudinea clujenilor ar fi într-adevăr mai bună față de cei cu dizabilități, atunci, în această localitate, ar trebui ca în rândul acestora să fie mai mulți care au reușit să se angajeze și chiar să se integreze sub alte forme. Adică atitudinea asta mai bună să fie una reală și măsurabilă printr-un rezultat concret. În realitate însă, ca peste tot în lume, si majoritatea clujenilor cu dizabilități sunt nevoiți să se mulțumească cu locurile de muncă si activitatile depășite de mult, dar cunoscute din totdeauna ca fiind accesibile și posibile și dedicate lor, să socializeze în primul rând cu persoane care au la rândul lor o dizabilitate, sau care au chiar același tip de afecțiune ca a lor.

De ce vrea Irina să rămână la Cluj?

“Cei care se bucură totuși de o viață mai independentă, de fapt sunt cei mai curajoși în primul rând și cei care reușesc să se descurce folosindu-se de o infrastructură mult mai bună în Cluj și comparabilă cu ce se găsește în alte mari localități din țară (autobuze care anunță linia pe care circulă, statia următoare, câteva semafoare sonorizate etc). Acestea sunt și motivele pentru care și eu reușesc să mă descurc mult mai bine în Cluj și pentru care încerc chiar să mă stabilesc aici. Alte câteva motive personale ar fi acelea că una din firmele cu care colaborez este din Cluj si uneori mai trebuie să merg la sediu, apoi aș avea și mult mai multe posibilități să mă bucur de pasiunile pe care le am și să duc o viață independentă.

Din dorința Irinei de a rămâne anonimă, pentru că nu caută compasiunea oamenilor și nu dorește să fie tratată altfel pentru că a acceptat să vorbească despre problemele pe care le întâmpină, nu am inclus informații care ar putea duce la identificare ei. Numele este fictiv, dar povestea este, din păcate, cât se poate de reală. Dacă puteți veni în ajutorul ei oferindu-i o chirie care să se potrivească cerințelor ei vă rugăm să adresați un e-mail pe adresa redactia@monitorulcj.ro, iar noi îi vom transmite mai departe informațiile.