Actualitate

REVOLUȚIA DE LA CLUJ DUPĂ 30 DE ANI. „Nu am fost deloc o eroină!”

În Decembrie 1989, Mihaela Mudure avea 35 de ani. Preda limba engleză la Liceul Petru Maior din Gherla. „Nu am fost deloc o eroină. Primul meu gând au fost copiii. Pentru mine, ca mamă, importantă era supraviețuirea”. Așa descrie Mihaela Mudure viaţa în timpul regimului Ceaușescu și zilele cumplite ale Revoluției.

„În după-amiaza zilei de 21 decembrie eram acasă, aveam o oră particulară cu o fetiță din Gherla care voia să dea la facultate. Mi-aduc aminte că mama ei era telefonistă şi, în timp ce noi lucram, ea a sunat şi a cerut să vorbească cu fata. I-a spus să plece imediat spre casă sau să rămână la ore până seara târziu. Mama fetei, fiind telefonistă, ascultase nişte convorbiri şi și-a dat seama ce se întâmpla, că se deplasaseră forţe de represiune spre Cluj. I-am spus fetei să plece acasă.

La ora două trebuia să merg la o înmormântare, la cimitirul Crişan (pe strada Crișan, în apropierea Gării – n.r.) şi nu am mai ajuns acolo, fiindcă nu mai circulau autobuzele şi se vedeau venind spre Gară muncitorii din zona industrială. Am plecat spre centru, spre Piaţa Libertăţii, cum i se spunea atunci zonei pe care nu înţeleg de ce au botezat-o ulterior Piaţa Unirii. Erau unele denumiri bune şi înainte... Acolo, în piaţă era deja agitaţie şi lumea striga. Am ajuns lângă magazinul Rialda. Probabil în acelaşi moment fratele meu (eroul Mihai Țiclete, împușcat în 21 decembrie în Piața Libertății – n.r.) era în cealaltă parte a străzii, lângă Hotelul Continental. Eu nu am fost eroină şi primul meu gând au fost copiii, să merg la copiii mei, la părinţi. Nu mai mergeau autobuzele și l-am rugat pe tatăl meu să mă duc acasă, în Mănăştur. Parcă o voce mi-ar fi spus că aici se întâmplă ceva grav şi că lumea mea se va schimba.”

„A fost la momentul nepotrivit, în locul nepotrivit!”

„Am discutat adesea cu fratele meu, un om de o rectitudine extraordinară, care a refuzat să devină membru de partid, care nu a acceptat să fie nici măcar membru în FDUS (Frontul Democrației și Unității Socialiste – n.r.), o organizaţie gândită de Ceauşescu pentru cei care nu erau înscrişi în PCR. Fratele meu era inginer electronist, deci lucra cumva în mass media, și era extraordinar de supravegheat. Era şeful staţiei de radioteleviziune din Feleac... Fiindcă a refuzat înregimentarea, a venit şi penalizarea şi a fost mutat disciplinar pe un post inferior la Direcția de Radio-Televiziune Cluj. Eu îi spuneam să se liniştească, fiindcă scopul nostru era să supravieţuim. El a fost de o rectitudine deosebită şi a plătit cu viaţa. Pentru mine, ca mamă, importantă era supraviețuirea.

Mihai era vegetarian şi practica yoga; era o evadare din lumea aceea. De ce nu era acceptată? Fiindcă era altceva. Îmi amintesc o discuţie pe care a avut-o cu securistul care se ocupa de el. Într-o lume în care nu aveai voie să evadezi din realitate decât prin alcool şi alte metode controlate, yoga era altceva. Apoi Mihai a învăţat sanscrita, ceea ce iar le-a dat de gândit celor din regim. L-au suspectat că ar fi putut transmite cuiva informații...

Fratele meu i-a spus securistului care l-a chemat la discuţii că nu contează că e vegetarian, că oricum nu se găseşte carne la magazin şi că e un client mai puțin la măcelărie. Securistul a spus că nu așa se pune problema şi că toți trebuie să fim LA FEL.

Era un tip care nu se conforma regulilor și cutumelor. Un om curajos, cu șira spinării. Și un om cu șira spinării plătește.

A fost sâcâit fiindcă nu se conforma regulilor.Am discutat de multe ori cu procurorii, după decembrie 1989, şi am realizat că, deşi Securitatea l-a sâcâit mereu, nu Securitatea l-a omorât, ci plutonul acela care a fost în Piaţa Unirii, în 21 decembrie.

Ştiu că au fost multe speculații despre ce s-a întâmplat în ziua aceea cu Mihai. Ei, bine, în 21 decembrie a fost la o oră de şoferie, fiindcă mergea la şcoala de şoferi, iar instructorul lui a dat ultima informaţie credibilă şi de necontestat despre el: că l-a lăsat în capătul Gheorgheniului, în poligonul auto. Nu mai mergeau autobuzele, aşa că Mihai a pornit pe jos spre Centru. Mihai era foarte sportiv. Era un bărbat înalt, avea cam 1,90 şi era foarte viguros. A pornit, deci, pe jos şi a ajuns în Centru. Cum era foarte implicat şi săritor... a ajuns acolo. A fost momentul nepotrivit şi locul nepotrivit.

Astea sunt momentele sigure. Momentul când l-a lăsat instructorul și momentul când a fost dus la spital, rănit la cap. Nu a apărut în hârtii, fiindcă bolnavilor li s-au luat actele... dar nu era mort. Tata şi-a dat seama care era el din registrul medical deoarece era medic şi l-a recunoscut după plaga prin împuşcare. Dar nu era mort...

Cei de la clinică le-au solicitat bolnavilor şi personalului medical să îi recunoască pe răniţi. O domnişoară l-a recunoscut pe Mihai. L-a sunat pe tatăl meu şi i-a zis... Cum să îi spună că e mort?... I-a zis că e rănit, în stare gravă şi că e la Clinica de Neurochirurgie. Când tatăl meu a mers acolo, cei de la clinică i-au spus că e la morgă. Murise.

Mama mi-a dat telefon, că a fost sunată de la clinică, şi că Mihai e rănit şi că tatăl meu a plecat să vadă ce e. Tatăl meu şi-a dat seama că e grav, fiindcă, medic fiind, știa că o rană la cap e mortală.”

„Vitrinele erau sparte, se ardeau cărţi şi noi ne întrebam dacă vom merge la serviciu în continuare”

„Am înțeles că se întâmplau lucruri importante şi am simţit că totul se va schimba. Chiar după fuga lui Ceauşescu, stăteam cu soţul meu în bucătărie şi ne întrebam ce vom face. Vitrinele erau sparte, se ardeau cărţi şi noi ne întrebam dacă vom merge la serviciu în continuare.... Vor fi și lucruri care vor fi ca înainte.

„Pe mine mă jignește profund replica: Au murit degeaba!”

Fratele meu a fost dus de salvare la Chirurgie 2, apoi a fost transportat la Neurochirurgie, apoi la morgă.

Pe 23 decembrie m-am dus la morgă cu tatăl meu. El era prieten cu medicul legist. Morţii erau aşezaţi pe tărgi şi pe jos, fiindcă nu mai aveau tărgi. Morţii nu erau ascunşi, procuratura militară intervenise. Nu a fost niciun efort de a-i ascunde. Să nu uităm că Ceauşescu fugise deja.

La înmormântare era o atmosferă apăsătoare, de nesiguranţă.

Pe mine mă jigneşte profund replica: Au murit degeaba. De obicei se spune pe un ton melancolic, trist, ca şi cum cei care o spun ar participa la durerea ta. Nu e aşa. La durerea ta nu poate participa nimeni. Vreau să spun că părinţii mei au murit de inimă rea... Cum poţi spune unei familii care şi-a pierdut copilul că el a murit degeaba? Dacă noi nu suntem mulţumiţi cu ce avem, înseamnă că noi trăim degeaba, fiindcă nu am ştiut să facem ceva cu ceea ce s-a câştigat atunci. Nimeni nu a murit atunci strigând: Vrem să mâncăm mai mult, mai bine. S-a strigat: Vrem libertate. Nu s-a cerut mâncare, ci libertate. Bineînţeles că acum avem şi libertatea de a mânca ce vrem, dar asta e altceva.

Până în 1996, au fost eforturi mari de a se muşamaliza tot. Îmi amintesc cum un procuror se întreba, de faţă cu mama mea: ‘Ce să facem, doamnă, dacă s-a dat ordinul Radu cel Frumos şi s-a tras?’ Mi-a venit să îi dau în cap. Armata, nici după legile din timpul lui Ceauşeascu, nu trebuia să fie în stradă. În războiul dintre Armată şi Securitate, Securitatea s-a retras şi unii lideri ai Armatei au vrut să fie mai grozavi. Aşa s-a întâmplat la Cluj.

Ceaușescu era paranoic, nu mai avea contact cu realitatea. Securitatea avea. Securiștii știau că e inevitabilă o izbucnire. Părerea mea e că la Cluj au fost nişte profesionişti ai informaţiei care au înțeles ce se întâmplă, că regimul va cădea şi au făcut pasul înapoi. Armata a mers glorios înainte.

Regret că, deşi în 2018 am sărbătorit Anul Centenarului şi în 2019 Anul Centenarelor, nu am auzit ca vreo instituţie să vorbească despre cei care au murit la Revoluţie, colegi, elevi. Doar la vernisajul expoziţiei de arta plastică organizate cu prilejul Centenarului Colegiului George Bariţiu s-a vorbit despre cei doi absolvenţi ai liceului care şi-au pierdut vieţile în 21 Decembrie.

Dacă au murit degeaba, noi suntem de vină fiindcă nu am ştiut ce să facem după.”

„Mă doare sufletul când unii spun că nu a fost o revoluţie

„Pentru părinţii mei a devenit o luptă. Să înţeleagă, să fie un proces. Au fost condamnați dl. Moga, în calitate de prim-secretar (al PCR – n.r.), dl. Topliceanu (generalul Iulian Topiceanu, comandantul Armatei a 4-a – n.r.), dl. Dicu (căpitanul Ilie Dicu – n.r.). Nu s-a mers mai jos decât nivelul de ofițer. S-a considerat că soldații sunt exonerați prin ordinul care s-a dat. Faptele se apreciază în raport cu legislația care era în momentul acela.

Mama a murit cu convingerea că au fost implicaţi şi securiştii, dar eu cred că nu au fost. Cred că au fost mai abili. La proces au fost exoneraţi fiindcă șeful Securităţii i-a chemat şi i-a pus să-și predea armele și gloanţele și au primit ordin să stea acasă. Și au avut documente. Și asta i-a exonerat. Doar câţiva au primit ordin să stea în sediu şi să îl predea la momentul potrivit noilor autorităţi.

A existat şi multă nesimţire. Au fost oameni pe care părinţii mei i-au rugat să semneze cererea pentru organizarea procesului celor vinovaţi de morţii de la Cluj şi, deşi le erau prieteni, au refuzat să o facă. Oameni care au fost în casa părinților mei, au mâncat la masa părinților mei! Nu știu, le-a fost teamă că o să se întoarcă regimul comunist? Alţi oameni au venit din proprie iniţiativă să semneze cererea. Au fost extraordinari. Proces a fost... Am fost la mai multe înfăţişări şi am fost şi când s-a dat sentinţa. Din păcate, părinţii mei au murit înainte de a se da sentinţa definitivă. Nu au apucat să vadă nici puţinul pe care îl poate face justiţia omenească în astfel de situaţii.

Mă doare sufletul când unii spun că nu a fost o revoluţie. Probabil securiştii au jucat la două capete, dar revoluţie a fost. Revoluţia a dus la schimbări radicale. Trebuie să ne gândim la ce avem și la ce nu avem. Nu putem spune că nu a fost o schimbare fundamentală. Măcar poți să spui că e o porcărie, că liderul X este de foarte proastă calitate ... Nu îți este teamă că mâine te calcă un taxi ‚întâmplător’. Aaaa, că nu e perfect... Dar ce e perfect pe lumea asta? Dumnezeu e perfect! Dacă nu era Revoluţia, credeţi că eu eram acum la un simpozion în străinătate, vorbind liber cu dumneavoastră?”