Opinii
Turist în România? Mai bine nu! (I): Cetatea Sarmizegetusa Regia
Am vrut pentru un weekend să fim turiști în țara noastră. Am vrut să înțelegem de ce stăm atât de prost la acest capitol, când avem atât de multe obiective turistice. De această dată am ales cetățile dacice ale României, și ce am găsit ne-a răspuns la multe dintre întrebările noastre.
Începem excursia ghidați de indicatoare timide, nehotărâte încotro să ne îndrepte. Drumul e unul forestier, plin de gropi și de nori denși de praf în urma fiecărei mașini care se încumetă să-l calce. Bolovanii uriași, căzuți parcă din cer pe calea care duce la unul dintre cele mai importante obiective turistice ale Românei – Cetatea Sarmizegetusa Regia – trebuie ocoliți de vrei să te avânți la volan. Podeaua mașinii scrânșnește sonor din când în când și simți cum bolovanul te gâdilă în talpă. La fel scrâșnește și șoferul și înjură de zor drumurile din România, mai ales că e nevoit să meargă cu "iuțeala maximă" de 20 de km/h. Parcarea e într-o curbă, găsim cu greu un loc, ne echipăm și străbatem ultimii 2 km pe jos, spre vechea capitală a Daciei, curioși peste măsură. Ajungem la poarta cetății, unde într-o cușculie din termopan se ascunde "straja", care ne invită să ne luăm bilet. Prețul este mai mult decât rezonabil, 3 lei, însă accesul în cetate - complet neamenajat, fără scări, fără nimic - îi pune în mare dificultate chiar și pe cei în putere. Fără ajutor, cei mai în vârstă ar rămâne să admire zidurile pe dinafară.
Acestea sunt frumoase, acoperite cu mușchi catifelat ce te îndeamnă să-l atingi și cu o linie care demarcă ce s-a reconstruit. Întrăm în cetate, ghid turistic nu există, că doar la ce îți trebuie…sunt indicatoare și tăblii explicative bilingve, însă caracterele folosite și plasticul alb pe care sunt scrise fac turiștii să verse lacrimi la fiecare panou, mai ales în zilele însorite.
Trecem pe lângă drumul pavat al dacilor. Lumea stă admiră și mai comentează….”Ar fi trebuit să ne paveze dacii așa tot drumul până aici, să nu ne mai stricăm mașinile”, își exprimă cu voce tare un turist nemulțumirea. Înaintăm și-ntr-o poiană frumos îngrijită, ruinele cetății dacice ni se înfățișează. Citim indicațiile de pe fiecare tăbliță, într-o apropriere prea intimă de alți turiști. Însă răbdăm cu stoicism respirația celorlalți în ceafă și ne bucurăm în sinea noastră că oamenii vor să se culturalizeze, să afle mai multe.
Ajungem în punctul de interes maxim al cetății… altarul de sacrificiu. Citești și începi să te înfiori: “Lichidele vărsate pe suprafața altarului în timpul sacrificiilor se scurgea printr-un orificiu într-una din razele altarului, iar apoi prin intermediul unui jgheab în canalul deversor care străbate zona sacră”. Ne uităm cu atenție la altar, vedem șanțul sângelui și nu ne simțim prea bine să aflăm ce strămoși cruzi am avut. Pozăm altarul, din toate unghiurile. La un moment dat ceva începe să se miște pe altar. Un șarpe care se încălzea liniștit la soare începe să fie deranjat de “click-urile” aparatelor foto. Toți turiștii se adună să vadă șarpele, întrebându-se de zor dacă o fi sau nu viperă. Șarpele încolțit de paparazii se prelinge printre lespezile de piatră și dispare vădit deranjat de musafirii prea insistenți.
Mergem mai departe, după indicator și intrăm într-o pădurice. Recunoaștem câteva pietre dacice aruncate haotic prin pădure. Ce să admiri aici? Bolovanii sunt acoperiți de mușchi, iar cu trecerea timpului și nepăsarea oamenilor sunt prinși la propriu în merjele copacilor. Rădăcinile lor le-au cuprins, și i-au însușit ca o mamă protectoare care își strânge la piept copilul. “De ce nu face nimeni nimic aici, de ce nu aranjează nimeni pietrele să încerce să reconstituie turnul de observare care a fost aici. Îmi vine mie să fac eu treaba asta. M-am săturat de țara asta, unde nu există fonduri pentru nimic”, ricanează vădit afectat un turist.
Pornim spre traseul alternativ, însă indicatoarele cam vagi ne fac să ne rătăcim prin pădure. Găsim alți zeci de bolovani dacici împrăștiați, iar o “Dacie” cu numărul de înmatriculare “DAC” ce stă cuminte ascunsă între copaci ne înveselește un pic. Ajungem la o barieră, ieșim și ne dăm seama că am ajuns exact de unde am plecat, lângă cușca de termopan. “Străjerul” ne vede că suntem dezorientați și ne invită din nou pe urcușul anevoios al intrării în cetate. Ne luăm după indicatorul traseului 2, care merge pe lângă zidul de piatră. De aproape, acesta pare să se prăvălească peste tine. Pietrele acestuia și copacii din jur sunt și ei plin de incripții "dacice": ION+Maria=LOVE 1987. Și nu e doar unul, sunt zeci de copaci mutilați astfel, care își poartă “tatuajul” și-l ridică încet spre cer.
Terminăm repede traseul 2 - e scurt, și ieșim din cetate nehotărâți: a fost frumos, e de văzut, însă nu cred că ar convinge vreun turist să mai vină și a doua oară.
