Opinii
Amenințări, riscuri, vulnerabilități
Recent, președintele Klaus Iohannis a făcut publică Strategia Națională de Apărare a Țării. Am înțeles, este un document promis, este unul necesar și, în aceeași măsură, trebuie să răspundă unor nevoi și preocupări reale. Întrebarea, dincolo de formule birocratico-diplomatice, este ce înseamnă el, dacă semnifică ceva pentru omul obișnuit, cel care merge la serviciu, privește la televizor și este plătitor de taxe și impozite.
Greu de spus dacă cine l-a scris s-a gândit la toate astea. În orice caz, în opinia mea, un act cu un asemenea angajament și anvergură trebuia să aibă cel puțin trei calități: să fie serios, să fie profund și să fie vizionar. Serios pare, asemenea celui care l-a asumat, președintele în exercițiu.
Cel puțin la nivel de conștientizare a problematicii, strategia acoperă, formal, toate zonele de preocupări și interes cetățenesc: suntem cu ochii în afara și înăuntrul țării, atât militar, cât și economic, ne-am identificat prietenii și dușmanii, suntem atenți la conflictele simetrice și asimetrice, am identificat toate felurile de pericole ce sunt și pot apărea în proximitatea noastră. În privința profunzimii, lucrurile încep să fie discutabile, căci strategia abordează diferit chestiuni de egală importanță, în opinia mea. Bunăoară, nu avem multe de comentat când vine vorba de probleme externe, alianțe, participări, apartenențe, nu par să există acum asocieri mai sigure decât NATO (militar și geopolitic) și UE (economic, strategic), iar aici atât obiectivele, cât și evaluările și direcțiile de acțiune par să fie cele corecte. Printre obiectivele de securitate internă nominalizate în strategie mai apare însă și „protejarea procesului decizional față de influențe/acțiuni nelegitime sau netransparente”.
Dacă înțelegem bine ce au însemnat „decizii netransparente” în cei douăzeci și cinci de ani și prăpădul pe care l-au făcut în România miile de decizii pervertite și lipsite de transparență, nu mă feresc să spun că acesta ar putea fi unul dintrecele mai importante obiective de securitate din țara noastră. Dau exemple doar câteva „legi cu dedicație” care au provocat pagube și pierderi imense: legea fondului funciar, legea privatizării, codul fiscal cu multele lui variante și modificări, legile retrocedării, în general, legile tranziției și multe altele care au subminat interesul național, au servit unor cauze personale sau de grup și au generat un fenomen generalizat de corupție. Un alt obiectiv de securitate stipulat este „asigurarea unui mediu economic performant, dinamic şi competitiv, în plan investiţional şi antreprenorial, precum şi a stabilităţii financiar‐ bugetare a statului”. Acesta poate fi chiar cel mai important câtă vreme economia, bunăstarea, prosperitatea ar putea fi principala sursă de securitate și suport pentru toate celelalte. Câtă grijă și responsabilitate are statul și conducerea lui față de economie este un lucru discutabil, căci pentru clasa politică aceasta n-a fost niciodată o prioritate reală, asumată responsabil.
Apare apoi „dezvoltarea consolidată, durabilă şi adaptată schimbărilor sociale a marilor sisteme publice (sănătate, educaţie, protecţie socială)” ce sună cumva tocit, dar a căror importanță este maximă și are bătaie lungă. Nu trebuie să mai repetăm că sunt sistemele cele mai ignorate și păgubite, în special educația și sănătatea, acelea a căror importanță se manifestă implicit în toate, dar al căror efect devastator se va face simțit în viitor. Pe cât de pregnante sunt aceste tematici, pe atât de neclare și expeditive sunt direcțiile de acțiune, ceea ce ne face să credem că nimic esential nu se va schimba pe termen mediu și scurt. Poate că o strategie mai îndrăzneață, care să spună lucrurilor pe nume cu mai mult curaj, ar fi fost un semnal bun pentru politicienii chemați s-o implementeze în următoarea perioadă de timp.
Cheia de înțelegere a acestui document, dar și partea lui cea mai dramatică, o reprezintă cap. III, cel de „Amenințări, riscuri și vulnerabilități”, ce reprezintă și un fel de justificare a lui. Cât de grave, cât de reale și cât de motivate sunt acestea? Dintre amenințările menționate, putem reține câteva ca acute și concrete, cum ar fi „conflictele înghețate” din regiunea Mării Negre sau disfuncționalități pe „piețele energetice” la care România, în acest moment, n-are soluții și răspuns. Dintre riscuri, printre cele care sună grav (manifestări extremiste, criminalitate transfrontalieră, trafic de arme), eu le-aș reține, totuși, pe cele de natură socială (declin demografic, emigrație, educație, sănătate, piața muncii), ce pot destabiliza și mai serios o societate cu harul ambiguității și al nesiguranței. Vulnerabilitățile societății noastre, definite ca și consecințe ale unor disfuncții și dificiențe sistemice, se învârt (cam degeaba) în jurul acelora și probleme: fonduri europene, bani publici, energie, infrastructură, justiție, educație, sănătate etc. la care se adaugă, în fine, corupția. A ieșit de pe „lista neagră” mass-media, față de strategia trecută, dar asta nu schimbă esential datele problemei, pentru că, la sfârșit, ai senzația că lipsește ceva.
Pot fi mai multe lucruri lipsă, dar acel ceva poate sta ascuns în spatele sintagmei „fragilitatea spiritului şi solidarității civice” pe care o regăsim la finalul aliniatului „alte vulnerabilități”. Strategia de securitate are câmp de acțiune 2015-2019. Va aduce acel plus de unitate necesar ce ar trebui să fie însă și esența vizionarismului ei?
