Social
Povestea din spatele munţilor de lubeniţă
Buciumul devine în fiecare an locuința de vară pentru doljenii care vând lubeniță.
În fiecare vară, în Cluj sosesc oameni de la 500 km distanță pentru a comercializa lubeniță.
Cei mai mulți dintre acești vânzători se găsesc în zonele ce delimitează cartierele clujene. Zona străzii Bucium, de exemplu, din cartierul Mănăștur, pe lângă faptul că este un spațiu comercial de lubeniță, este și locul în care acești oameni trăiesc timp de trei luni.
Vinde lubeniță în Bucium de 17 ani
Traian Cocârnău locuiește în orașul Bechet, Dolj și, din 1997, vine în fiecare an la Cluj-Napoca pentru a vinde pepeni verzi. Stă aici cu familia, timp de trei luni. „Vin în fiecare an, de 17 ani, de la Dunăre, de la Bechet. Dormim aici, în corturi, pe saltele, în perioada verii. Venim doi din familie, eu cu femeia. Îi mai luăm și pe copii dacă n-au unde să stea”, spune Traian Cocârnău.
Doljeanul povestește că plătește aproximativ 2.000 de lei pe transportul lubeniței cu TIR-ul.
În afara sezonului, pleacă în Spania
În extrasezon, doljenii pleacă în Spania, să culeagă măsline. „La Bechet e țara lubenițelor, nu am posibilitatea să vând acolo că sunt prea multe. În restul anului, în septembie, plecăm în Spania, la măsline. Venim de sărbători acasă și ne apucăm de bostani. Plecăm în Spania, după bani”, povesteşte Traian Cocârnău.
Sorin Dună este tot din Bechet şi îşi petrece verile la Cluj, într-un cort, pentru a vinde lubeniţă. El explică infrastructura tarabelor: jumătate sunt cei din Bechet, urmați de cei din Dăbuleni. Și el pleacă în Spania, „la măsline”, după cele trei luni. „Vin aici în fiecare an și stau două-trei luni. Ne-am învățat aici că venim de mulți ani. Lubenița o transportăm ori cu mașina personală, ori cu tirul, depinde de cantitate. Începem să le sădim la seră din ianuarie, apoi se duc la câmp. Când se termină sezonul, plecăm în Spania. Stăm aici cu cortul, dar avem aici apă, avem unde să facem baie”, povesteşte Sorin Dună. El şi familia lui au apa asigurată „de la tramvai”, după cum singur explică, adică de la capătul liniei de tramvai.
„Încercăm să fim fericiți, în ciuda greutăților”
O altă vânzătoare de lubeniță din Dăbuleni are același program. Când nu vinde pepeni, merge, la fel ca ceilalți colegi de breaslă, în Spania, să culeagă măsline. „Din păcate, nu putem vinde mai aproape de casă pentru că e prea ieftin. Lubenița s-a întins deja pe o rază de 100 km. Cât stăm aici, lângă marfă, mâncăm, dormim, ne facem toate necesitățile. Dacă nu o păzim, ne trezim fără ea”, spune femeia din Dolj.
Femeia este totuși optimistă: „Astea sunt mijloacele prin care trăim, pentru că nu avem serviciu, nu avem pensii, alocațiile sunt foarte mici. În rest, încercăm să fim fericiți, în ciuda greutăților”.
(Iulia VLAD, studentă Jurnalism, FSPAC – UBB, anul I)
