Actualitate

Opinie: Moștenitorii

Chestiunea filiației capătă sens din două perspective, diferite în abordare, dar complementare în esență. Mai întâi de toate că România stă, de luni bune (de la ultimele alegeri), sub semnul unui așteptat, dar mereu amânat, punct de inflexiune.

Momentul de cotitură preconizat ar fi constat în schimbarea radicală de statut și a modului de manifestare a principalilor protagoniști ai vieții publice. În plus, ar fi însemnat un mod nou de a face politică, trecerea printr-un moment zero, asumarea unor sacrificii  și a unor pierderi pentru a face saltul calitativ dorit. N-a fost să fie, iar momentul „Iohannis” nu a declanșat, deocamdată, „revoluția” așteptată. În al doilea rând, constatăm, cu regret și stupoare, că (tocmai de aceea) principalii doi protagoniști ai vieții publice se află în crize profunde. Într-un caz, se manifestă o evidentă criză de identitate (PNL), în care domină bicefalismul, ambiguitatea, atitudinea schizoidă și lipsa de omogenitate în aproape toate manifestările publice ale acestuia. În cealaltă parte, e la fel de clară nevoia identificării unui lider, a capului potrivitpentru condițiile date (PSD), în care drama (lipsei) filiației generează manifestări aproape stranii în sânul acestei entități.În aceste condiții, are noimă să ne întrebăm cine și ce ar putea provoca schimbarea cea bună, dar și care și câte sunt cauzele pentru care aceasta cotitură este imposibilă.

Într-adevăr, ce buimăcește într-atât mintea principalului partid de opoziție, ce-l face să pară ezitant, lipsit de fermitate? Ce influențează deciziile principale și slăbește acțiunea politică și efectul ei final? Toate acestea în contextul în care a beneficiat, în prologul acestei etape, de toate condițiile necesare: univers de așteptare prielnic, atenția electoratului, încrederea acestuia, un suport de imagine bun în media și unul excepțional în social media, un vector de acțiune limpede (Iohannis) și o finalitateclară. O primă și importantă cauză a acestei temporizări ține, fără îndoială de trecut și de zestrea cu care el se prezintă în fața electoratului său. Pare ușor nostalgic, indecis, ambiguu, cu o structură internă de tip conservator, care doar cochetează cu schimbarea, dar pare incapabil să o provoace, pentru a nu-și asuma riscul, posibile pierderi de beneficii și privilegii, zdruncinarea din temelii a organismului social, a obiceiurilor și clișeelor prezente în jocul de putere, mediul economic, administrație, cultură etc. Ar fi vorba despre o adevărată revoluție de care partidul nu pare capabil la acest moment. O a doua cauză ar fi lipsa de înțelegere a electoratului, pe de-o parte, a semnalelor pe care acesta le transmite constant cu privire la nevoia de schimbare, pe de altă parte, a semnalelor cu privire la nevoile stringente și imediate ale populației. N-ar fi prima dată când partidele nu înțeleg sau se fac că nu înțeleg trebuințele ei. O altă cauză ar fi dualismulduplicitatea discursului politic românesc, care slăbește mesajul, îl face nesigur și îndoielnic. Politicianul nostru se ascunde, se protejează, se pune la adăpostul vorbelor și face din asta nu doar o manieră de lucru, ci un „modus vivendi”. Până la un loc, acest discurs  este interesant, apoi generează neîncredere pentru a deveni respingător, în cele din urmă, asemenea emițătorului lui.

În schimb, pentru PSD, problema moștenitorului a devenit una dramatică, cu accente tragice uneori. Nu știm din ce motive (genetice sau accidentale), acest partid și-a pierdut calitatea de a genera urmași, de a produce o filiație sănătoasă și a porni la drum, fără ezitări, în proiecte pe termen lung, iar ultima experiență poate fi una traumatizantă cu urmări imprevizibile. Dacă începem, pe drept cuvânt, cu Ion Iliescu, el este legatarul unui întreg sistem (comunist) și care s-a comportat ca atare toată viața. Moștenitorul său politic a fost Adrian Năstase, acesta fiind înzestrat sub oblăduirea „tatălui spiritual”. Ieșit intempestiv de pe scenă, „arogantul” n-a apucat să-și promoveze nici descendenții direcți (fii), nici cei politici (Ponta), șefia partidului fiind ocupată vremelnic de figuri „degenerate” (M. Geoană), care la rândul lor n-au avut urmași. În fine, când la „tron” a venit Victor Ponta, nu s-a dovedit decât un epigon „netrebnic”al maestrului în mânuirea vorbelor și a banilor. Dar pe noi ne interesează, cu adevărat, și ne pasă cine ar putea ajunge să conducă România (asta dacă nu preia brusc frâiele PNL, cu moțiunea). O variantă este încă Liviu Dragnea, dar el are la activ o despărțire, un trecut și o condamnare care se poate activa în orice moment. Nu ar fi însă o soluție bună pentru țară, căci nu are nimic nou de adus, e epuizat moral, îi lipsește viziunea etc. O variantă, explicitată deja, este Șerban Nicolae, acest maestru al întreprinderilor ratate, a cărui principală valență este disonanța dintre simetria locurilor comune debitate cu asimetria figurii sale. Ar fi  o caricatură de partid, iar alăturarea pare chiar imposibilă. Ar mai fi și alții, dar în condițiile date, despre vreun „junior” cu șanse pentru partid nu se poate vorbi, oricât de tentantă pare această funcție pentru oricine. Din păcate, tinerii partidului nu vor înțelege asta niciodată, deoarece sunt anumite cotloane ale politicii la care ei nu vor ajunge niciodată. Iar publicul, cu atât mai puțin.

Pentru a explica de ce se întâmplă așa lucrurile în PSD, merită revenit. Pentru că avem nevoie cu toții de un partid de stânga întreg.