Actualitate

OPINIE: Vinovații fără vină

Francois Hollande n-ar fi trebuit să fie (niciodată) președintele Franței. Ne-o spun întâmplările politice ale anului 2011 și o întăresc faptele tragice petrecute în „Hexagon”, ce țin Europa în suspans și lumea cu sufletul la gură.

Cel de-al șaptelea președinte al celei de-a Cincea Republici franceze nu este singurul vinovat pentru evenimentele tragice de la Paris, nu știu dacă este cel mai mare, dar este unul dintre principalii vinovați.

Mai întâi, de ce n-ar fi trebuit să fie el cel ales președinte în 2012? Nu e necesar un efort prea mare să ne amintim că mare favorit pentru Palatul Élysée, până în mai 2011, era Dominique Strauss-Kahn, candidatul Partidului Socialist (PS), fost ministru de finanțe, fost președinte al partidului și, la acel moment, director al Fondului Monetar Internațional din 2007. Doar scandalurile, de natură sexuală mai ales, culminând cu arestarea sa la New York, l-au oprit pe DSK din cursa în care ar fi pornit cu șansele cele mai mari.

În Franța de dinaintea scandalului care a „zguduit” planeta, nu era nicio îndoială că directorul FMI este capabil să-l bată pe „scandalagiul” Nicolas Sarcozy, președintele „sortant”, un fel de „Băsescu” al Franței. În iulie 2011 (adică la două luni după arestarea sa), 44% dintre francezi credeau în continuare că Dominique Strauss-Kahn ar fi „un președinte bun".

De dispariția sa subită (și suspectă pentru unii) de pe scena politică franceză, a profitat Francois Hollande, un politician oportunist, prudent, „strecurat” printre conjuncturi și candidați. Principalul lui rival în PS a fost Martine Aubry, președinta partidului. Colac-peste-pupăză, tocmai atunci au decis socialiștii francezi să-și aleagă candidatul după modelul american al „primarelor”, adică prin votul direct al simpatizanților.

Întâmplător, am asistat atunci la o dezbatere televizată în șase, printre care, alături de Hollande, se aflau Martine Aubry și viitorii miniștri Manuel Valls și Arnaud Montebourg. A fost clar că francezii de stânga n-au vrut-o candidat pe d-na Martine Aubry (primar de Lille), probabil, pentru a evita asemănarea cu „modelul german” Angela Merkel, nici pe Valls sau pe Montebourg (cel mai bun, în opinia mea), l-au preferat pe „fanfaronul fricos” Hollande, după o prestație modestă, din motive care îmi scapă. Hollande n-ar fi câștigat niciodată, cred eu, dacă nu s-ar fi retras forțat Dominique Strauss-Kahn, dacă nu se „lupta”, practic, cu femeile în PS, dacă n-ar fi candidat cu Nicolas Sarcozy, un președinte de dreapta devenit indezirabil, și dacă Marine Le Pen, candidatul Frontului Național, ar fi avut altă dispunere de moment.

„Dacă și cu parcă”, slăbiciunea dreptei moderate franceze, făcută ferfeniță de „scamatoriile” lui Sarcozy, și lipsa de viziune și de curaj a stângii (care n-a mai impus un președinte de la Francois Mitterand încoace), l-au adus în fotoliul de la Élyséepe acest „popândău politic”, cu figura „speriatului de bombe” pe timp de pace. Prin forța împrejurărilor și prin ironia sorții, Franța a luat „mutra” conducătorului ei, o față plângăcioasă, o mască a fricii, a ezitării și a nesiguranței.

Trecem peste niște performanțe negative unice, în privința lipsei de popularitate și de încredere, atinse de Francois Hollande în mandatul său. Au fost puse pe seama crizei economice, pe seama unor măsuri economice/fiscale trecătoare, insuficient gândite și retractate. Trecem peste faptul că Franța a pierdut un loc (tocmai în favoarea rivalului etern – Anglia) în topul celor mai puternice economii ale lumii. Mai trecem și peste faptul că Franța a devenit, sub conducerea sa, un fel de aghiotant al Germaniei în UE, iar Hollande însuși, un fel de prim-corist în ansamblul dirijat „triumfal” de Angela Merkel. În toți acești din urmă ani, Franța n-a făcut nimic (intern sau extern), n-a impus vreo idee, nu s-a remarcat cu ceva, la poziția și pretențiile ei.  A stat, prin președintele său, și a așteptat să se „întâmple ceva” până la alegeri, pe care simțea că le va pierde ca nimeni altcineva dintr-a Cincea Republică. Și s-a „întâmplat”.

Se știe că animalele de pradă atacă întâi pe cei cărora simt că le e frică. Teroriștii au atacat Franța pentru că au simțit-o vulnerabilă, ezitantă, nepregătită, într-o stare de tensiune socială crescândă. Franța nu are de livrat o politică coerentă la nivelul UE și nu are o poziție distinctă în această arhitectură.

Franța nu mai este o forță care negociază, convinge, impune samd. În fine, Franța nu a avut și nu are o politică coerentă față de emigranți (cine vine, de ce vine, când vine și ce facem cu ei) și nu pare a înțelege ce se întâmplă azi în lume și în Europa. Franța bâjbâie. Și-a trimis avioanele în Siria să atace ISIS, dar cu ce efect?

Se aliază cu Vladimir Putin, pe frontul altora, părând a înțelege „jocul” americanilor, dar îl primește pe Barack Obama. Franța este lovită din toate părțile, iar conducătorii ei, fără anvergură și fără viziune, disperați electoral, măresc tensiunea, invocă sprijin și cer prelungirea stării de urgență. Premierul Manuel Valls (sunt la modă în Franța politicienii de origini nefranceze, vezi D. Strauss-Kahn, N. Sarcozy, Manuel Valls, Anne Hidalgo, Rachida Dati etc.) aduce în discuție arma chimică. Dar nu-i de-ajuns, cer și reinstituirea controlului la graniță. Atacă Schengen-ul și UE, al cărui fondator este etc.

Ce-ar mai putea să facă? Căci de demisie nu-s în stare!