Actualitate

EXCLUSIV INTERVIU cu tatăl vicepremierului Vasile Dâncu: Nu m-am bucurat prea mult de mersul fiului meu la Guvern

La câțiva kilometri de Salva, în comuna Runcul-Salvei din judeţul Bistriţa-Năsăud, locuieşte un mare poet, un „țăran-poet”, cum își spune el. Acesta se numește Vasile Dâncu și este tatăl vicepremierului României, Vasile Sebastian Dâncu.

Om impunător, un om de talie înaltă, grizonat, Vasile Dâncu s-a născut la 11 mai 1939. La 76 de ani, acesta citește zece ore pe zi, considerând lecturarea cărților ca fiind fundamentul, piatra de temelie a poeziilor scrise de el.

Poetul, în ciuda faptului că are patru clase, citește și cunoaște cărţi și autori din domenii diversificate, vorbind, astfel, atât de filosofie, cât de psihologie, artă, geografie, istorie. Acesta are o încăpere a lui, plină de cărți, un ibric de cafea pe masă și o pereche de ochelari.

Vasile Dâncu face parte din Uniunea Scriitorilor Români din anul 2002 și și-a publicat prima poezie la 27 de ani, iar pasiunea lui pentru lectură vine dintr-o poveste de când acesta era mic.

Reporter: Știm despre dumneavoastră că pasiunea pentru literatură a pornit de la o foaie de hârtie, dusă de vânt.

Vasile Dâncu: Nu știu exact câți ani aveam, păzeam vacile pe un deal, că acum stau în vale, dar 75 de ani am stat în vârful dealului, nu m-am mișcat de acolo, nu am lucrat la stat, nu am făcut școli și nici armată. Am făcut câteva clase aici, în sat. Ei, am văzut că vântul duce o foaie de hârtie, am luat-o și acolo era „Doina” a lui Eminescu și portretul și o mică notițe biografică. Așadar, m-am mirat, habar nu aveam de gramatică, cât de complicat se scrie cuvântul „plânsu-mi-s-a”. De acolo a început pasiunea mea pentru citit și scris. Eu dacă vedeam o hârtie, indiferent unde, eram interesat să văd ce scrie pe ea. Asta m-a făcut să citesc mai multe cărti. Eu nu pot trăi, dacă nu țin o carte în mână.

Reporter: Are vreo poezie, scrisă de dumneavoastră vreo legătură directă cu poezia „Doina” sau cu această poveste?

Vasile Dâncu: În legătură cu poezia „Doina”, am scris o poezie care se numește „Doină plagiată”. Va apărea într-o carte pe care o am la Cartea Românească. Nu știu când apare, nu apare... este în seama fiului meu. Poeziile mele nu au legătură cu povestea.

Reporter: Care sunt persoanele care au contribuit la debutul dumneavoastră literar?

Vasile Dâncu: Sunt debutant în fiecare zi. Eu consider că două persoane au contribuit la debutul meu literar. În 1967, eram destul de copt, mi-a apărut în Tribuna o poezie „Cântec”, publicată de fiul lui Sașa Pană, Vladimir Pană. Ei, prin 1971 am debutat  cu adevărat în Tribuna, nașul meu literar de la Tribuna este Constantin Cubleșan. Acesta a venit până în vârful dealului și mi-a luat niște versuri pe care le aveam. Mi s-a dat o pagină întreagă, care a apărut cu fotografie. Deci eu consider debutul literar la Tribuna.

Reporter: Aveți vreo poezie scrisă despre care puteți să spuneți că are o mai mare semnificație pentru dumneavoastră față de celelalte?

Vasile Dâncu: Am o poezie care le-a plăcut multora, căci multe dintre poeziile mele mi-au fost declarate de către cititori ca fiind frumoase. O poezie care mie îmi place, deși în ea descriu geografii îndepărtate de sat, este poezia „Cristofor Columb”.

Reporter: Poezia dumneavoastră „Cântec despre sat” are trimiteri la mitul lui Sisif. Aveți vreo pasiune pentru filosofie, pentru Albert Camus?

Vasile Dâncu: Pe Camus l-am citit, din păcate, destul de târziu, anul acesta, am citit un jurnal al lui. Nu știu dacă poezia mea este chiar așa precum mitul lui Sisif. Zic acolo că satul duce o pietroaie, precum Sisif pe spate, dar filosofia a devenit o pasiune. Am citit în această iarnă mai multă filosofie ca de obicei. Am citit  Kant, Schopenhauer.

Reporter: Ați facut o emisiune la Radiodifuziunea română în perioada 1970-1980. Care este cea mai frumoasă experienţă trăită în acel context?

Vasile Dâncu: Cum să zic? A fost în 1972, pare-mi-se, a fost o zi a republicii și am citit la radio trei poeme, că eram amestecați cu cântăreți de muzică populară... se numea emisiunea „Printre făuritorii mioriței”. Îmi aduc aminte că am colaborat cu studiourile din București între 1971-1983. Din 1983 am fost urmărit de fosta Securitate.

Reporter: Urmărirea de către securitate a fost cea mai urâtă experiență din perioada comunistă?

Vasile Dâncu: Nu fac pe victima. Nu m-au bătut, nu m-au anchetat, dar eram urmărit. M-au urmărit mai mult de trei ani. Urmărirea s-a ridicat doar în 1989. Toate scrisorile mele erau copiate la poșta din Năsăud. Erau scrisori particulare către prieteni, prietene și din cauza urmăririi mele, fiul meu a fost admis abia a cincea oară la facultate, asta a fost experiența urâtă. Mai marii vremii de atunci erau foarte atenți, căci scrie în dosar că aveam cuvinte dușmănoase la adesa șefului statului.

Reporter: Aveți o mare pasiune pentru citit. Care este cartea pe care o puteți numi cartea dumneavoastră de suflet?

Vasile Dâncu: Nu este doar o carte. Deși eu scriu versuri, sunt cititor de proză. Deci cartea „Don Quijote” este o carte preferată. A doua carte este „Donul liniștit”, deși o ocărăște toată lumea că e literatură bolșevică. Ea arată și cruzimile făcute de bolșevici pe teritoriul Rusiei. E o carte care se aseamănă cu grănicerii năsăudeni. Și apoi bine... mai sunt cărți care îmi plac. Din traducerea germană nu pot citi multe cărți.

Reporter: Vă declarați ca fiind mai mult cititor decât poet, deși poeziile dumneavoastră v-au făcut cunoscut la nivel mondial. De ce susțineți acest lucru?

Vasile Dâncu: Uite de ce... spunea Eugen Barbu că trebuie să citești mai mult de zece ore pe zi. Poezia este rezultatul lecturilor. Niciun scriitor nu poate să scrie din inpirația venită din cer. Orice scriitor citește foarte mult. Trebuie să citești, dar nu ca să imiți, ci ca să găsești o cărare pe care nu a mers nimeni. De asta afirm eu că sunt mai mult cititor, căci dacă aș cronometra timpul pe care l-am petrecut scriind, e poate o sutime din timpul pe care mi l-am acordat cititului. Nu știu dacă sunt cu adevărat poet... e greu de știut asta. A explica ce ai scris sau a vorbi despre tine ca și scriitor înseamnă a te expune ridicolului.

Reporter: Știm că dumneavoastră considerați că „polița cu cărți rămâne cea mai mare invenție a omenirii”. Ce părerea aveți despre tendința de a se înlocui cartea tipărită cu cartea digitală?

Vasile Dâncu: Nu sunt împotriva cărții digitale, nu sunt împotriva progresului. Cartea de hârtie nu va putea fi înlocuită în totalitate niciodată. De ce? Dacă lipsește curentul electric, toate astea pier, iar pentru a citi o carte de hârtie te poți folosi doar de lumina de la lumânare. Minunile astea depind de un arsenal întreg.

Reporter: Considerați că fiul dumneavoastră, Vasile Sebastian Dâncu, v-a moștenit pasiunea pentru scris?

Vasile Dâncu: El a crescut într-o casă plină de cărți. A încercat și el să scrie versuri, după care el excelează în eseu. A publicat multe cărți cu tentă sociologică mai mult, că-i sociolog. Nu știu dacă așa ceva se poate moșteni. Eu nu l-am îndemnat să scrie niociodată. A făcut-o pe răspundere proprie.

Reporter: Care a fost reacția dumneavoastră la aflarea veștii că fiul dumneavoastră a fost propus, iar mai apoi desemnat, ca vicepremierul României?

Vasile Dâncu: Eu ca să fiu sincer, nu m-am bucurat prea mult de mersul lui la Guvern, căci politica este ceva nestatornic. Nici m-am supărat, nici m-am bucurat. Îi urez succes în noua lui activitate.

Reporter: Ce aţi simţit când fiul dumneavoastră a primit titlul de Profesor Honoris Causa al Universităţii Babeş-Bolyai?

Vasile Dâncu: De asta m-am bucurat într-adevăr mult, fiindcă i s-au recunoscut niște merite pe linie universitară. Chiar sunt mândru de el. Nu am fost sâmbătă la Cluj, căci noi nu ne laudăm unul pe altul.

L-am lăsat pe Vasile Dâncu acolo, în Runcul-Salvei, în casa fiicei lui, în casa „din vale”, cum zice el, căci acolo locuiește de un an de zile; într-o încăpere în care domnesc cărți grele.

Florina Homei