Actualitate
OPINIE: Mai la vedere ca oricând, mai slabi ca altădată
Despre ce să scrii în „buza” sărbătorilor de iarnă? Care e subiectul potrivit (n-am zis principal) la acest final zbuciumat de an când, iată, se votează bugetul pentru un 2016 dublu an electoral sau când un vas de război rusesc lovește un pescador turcesc în Marea Egee.
Pe de altă parte, știm că bugetul va fi, ca întotdeauna, un compromis (nu prea contează între cine și cine) și nu ceea ce ar trebui neapărat României.
În altă ordine de idei, conflictul asprit dintre Rusia și Turcia (nu primul în istorie) nu e destul de „copt” pentru a duce (de unul singur) la un război deschis (mondial). Așa încât, am decis să scriu despre sport (cum o fac din când în când) și despre fotbal, în special, fiindcă tot s-au stabilit grupele pentru Europeanul din 2016.
Sorții ne-au trimis, la Campionatul European de la anul găzduit de Franța, într-o grupă din care mai fac parte țara gazdă, Elveția și Albania. Presa franceză (despre care încep să am o părere tot mai proastă) a început să exulte din secunda următoare. „Noroc uriaș pentru Franța”, au scris unii, „Franța nu putea cere mai mult de atât!”, au titrat alții. L'Equipea avut un ton ceva mai moderat, subliniind meritele defensivei lui Anghel Iordănescu, „însă în ofensivă echipa sa pare foarte limitată”, a conchis cotidianul francez. Au motive temeinice să râdă cu „gura până la urechi” francezii după ce și-au aflat adversarii din grupă? Primul care îi contrazice, șocând asistența în chiar prima declarație la Paris, a fost chiar selecționerul francez Didier Dechampes, care a spus că despre România „nu știu mare lucru”. Afirmația e controversată, deoarece unii au interpretat-o ca pe o desconsiderare (cum să știe cineva mai multe despre Albania decât despre România fotbalistică). În opinia mea, e un compliment (singurul posibil, de altfel) pe care ni-l putea face selecționerul Deschampes, care a adăugat că, din grupe, „cel mai important meci este cel cu România”. Însă și aceasta poate fi o simplă exprimare strategică a unui antrenor asupra căruia se pune deja presiune în privința rezultatelor. Iar atunci când n-ai adversari prea puternici (cum pare a fi cazul Franței), trebuie să-i inventezi pentru a-ți spori meritele (în caz de victorie) și a găsi justificări (în caz de eșec).
Dincolo de asta, nimic nu pare clar în grupa noastră, iar în cazul nostru, nu adversarii, ci chiar propria echipă este principala problemă, componența, valoarea lotului, jocul echipei, încrederea în forțele proprii. Nu uităm nicio clipă că în România campionatul este mediocru, toate cluburile (aproape) au probleme de finanțare, nu s-a investit la nivel juvenil (excepție făcând doar Gheorghe Hagi), se importă străini, în general, lipsiți de valoare, se supraviețuiește, nu se performează. Campionatul intern, așa cum funcționează acum, nu prea are cum să producă o masă critică de jucători de valoare, care să alcătuiască o selecționată competitivă, cu care să facem performanță în Europa și în lume. La acestea, se adaugă o altă hibă, cea a lipsei de curaj și viziune în privința selecționerului.
De zeci de ani, conducătorii FRF merg la alibi, rulând aceeași antrenori la națională (Iordănescu, Pițurcă, Iordănescu, Pițurcă, cu un interludiu, pe care nu l-au repetat, cu Răzvan Lucescu - și acesta cu o componentă compensatorie pentru tatăl său, Mircea Lucescu).
Dar să mai sperăm odată (cum fac și conducătorii fotbalului românesc) că „balonul e rotund” și că, luând norocul ca principală strategie, am putea face ceva în Franța sau măcar să nu ne facem de rușine. Ei, aici e-aici!
Toți sorții ne-au adus în lumina reflectoarelor încă din primul meci. Se știe, România va disputa meciul de deschidere, în compania țării organizatoare, pe cel mai mare stadion al Franței (Saint Denis), în prezența scontată a 80.000 de spectatori. În plus, cum arată statisticile, meciul de deschidere e printre cele mai vizionate din toată întrecerea la TV, din câteva motive simple: e început de competiție majoră, e sete mare de fotbal, atenție mare și curiozitate interesată din partea tuturor, e implicată țara gazdă (acum, o forță în fotbalul mondial) etc.
Un meci bun într-un meci de deschidere la un turneu final lasă o impresie pozitivă pentru totdeauna, indiferent de rezultat. Un meci ca acesta ar fi capabil să dea imagine și să „salveze”, încă o dată, federația și oamenii care duc fotbalul românesc. De aceea, în locul lor, nu m-aș gândi decât la acest meci și l-aș pregăti ca pe unul „de viață și de moarte”. Pentru că, dimpotrivă, un meci prost în deschidere, sub ochii întregii lumi, un fotbal meschin, la alibi, pentru un 0-0 chinuit, o strategie să nu pierdem, să nu clacăm, să nu ne facem de rușine (cum am mai făcut), ar crea cel mai mare dezastru și ar trimite fotbalul românescși mai jos, în proprii ochi și ai lumii întregi.
De aceea e mai important decât de obicei și de aceea e mai grav ca altădată și poate fi decisiv pentru evoluția viitoare a fotbalului din România. Despre alte performanțe în această competiție pentru România este greu să vorbim și să gândim.
Așadar, francezii, deși nu mai au echipa lui Platini (din 1984) sau a lui Zidane (din 1998), nu prea au motive să fie îngrijorați din partea noastră. Noi însă avem motive să fim îngrijorați din partea noastră.
