Actualitate
OPINIE Alergând după iepuri…
A susține, în ritmul de acum al presei, o rubrică săptămânală de opinie (la ziar) comportă câteva avantaje și mai multe riscuri. Partea bună este că îți poți organiza timpul, intri într-o cadență și poți păstra ritmul care te ajută să economisești timp. Mai ai avantajul că poți selecta mai riguros subiectele abordate și ai răgazul de a vedea urmările.
Dar oare nu pierzi nimic prin asta? O caracteristică a media de azi este aceea că-și consumă cu mare viteză subiectele, online-ul se hrănește cu asta (instantaneitatea), iar televiziunile (de știri) „ard” ca lumânarea pe ele. Așadar, te trezești că, în câteva zile, despre ce vrei să scrii „nu mai există” mediatic, fiind înghițit și „alungat” de alte subiecte. Sigur, mai este soluția subiectelor perene, rupte de conjunctură, dar a face asta tot timpul poate fi nedrept și obositor pentru toate părțile.
Fără vorbă lungă, am ratat, la momentul zero, două subiecte: desemnarea capitalei culturale și homeschooling-ul, apărut nitam-nisam și dezbătut pe toate părțile. Pe lângă astea, aș fi avut chef să scriu despre alterarea vieții politice de către televiziunile de știri. Încerc a mă lega de toate, cu riscul unei firești telegrafieri.
Așadar, Clujul a pierdut în favoarea Timișoarei și instantaneu au apărut acuzele la adresa echipei de proiect, a primarului, a celor implicați. Povestea e lungă, dar o scurtez. Cei care emit păreri (critice) ar trebui să stăpânească, în opinia mea, cele două modalități de evaluare a candidaturilor: una tehnică și una strategico-politică. Opinenții care cred că, tehnic, proiectul Clujului a fost mai slab ar trebui, la rândul lor, să cunoască, la detaliu, atât procedurile și algoritmul de construire a candidaturii, cât și cele patru candidaturi, pentru a avea elementele de diferențiere. Consider că prea puțini sunt aceștia și mă tem că nu cei care au exprimat critici grele. Căci e o chestiune de pricepere, de timp, de răbdare și de interes. Dacă diferențierea s-a făcut pe criterii de conținut și substanță a proiectului, atunci comisia de evaluare va spune asta în scris, dar, la complexitatea subiectului, mă tem că se poate spune și demonstra orice cu egală îndreptățire. Tocmai de aceea, cred eu, decizia finală n-a fost una tehnică, ci una strategică. Și aici intervine cel de-al doilea criteriu, primordial, zic eu, al desemnării câștigătorului, cel politico-strategic, înțelegând prin politic nu atât coloratura candidaturii (sau a primarului) și nici a evaluatorilor, cât a face să iasă câștigător un oraș care are nevoie de ajutor, dar care are și priceperea, capacitatea și dorința de a face saltul vizat și a produce plusvaloarea culturală scontată (bineînțeles). Pe scurt, Bucureștiul e un oraș prea mare și o capitală în sine, iar a-i da și titlul era o „tautologie” (conceptuală); Baia Mare ar fi avut nevoie de ajutor, dar e greu să contruiești temeinic într-o stare de „incertitudine juridică” și în jurul unui „festival al castanelor”. Pe de altă parte, Clujul este deja o „capitală culturală” prin cel puțin trei poli (film, muzică, arte plastice), iar saltul pe care l-ar fi făcut ar fi fost (socotesc) mai mic decât al Timișoarei, un oraș identic ca mărime și potențial financiar, dar fără anvergură și ecou cultural comparabil. Altfe spus, Timișoara avea mai mare nevoie de acest titlu și cam asta ar fi filosofia jurizării, dacă acceptăm și băgăm bine de seamă. Dincolo de astea, munca aprofundată de ordonare, de conceptualizare și de ierarhizare a tematicilor și priorităților culturale ale unui oraș este un câștig îndeajuns de mare pentru a depăși logica concurențială și partitura reproșului.
Subiectul „școlii de acasă” a fost generat de două vedete (Dana Nălbaru și Dragoș Bucur) care și-au retras copilul din sistemul școlar consacrat. Au fost dezbătute legalitatea, moralitatea, responsabilitatea, eficiența și riscul unui asemenea gest, fără a se fi limpezit într-un fel lucrurile în ce privește inspirația sau greșeala celor doi părinți. Cu toate tarele învățământului de stat, consider că homeschooling-ul este, la acest moment, o aventură riscantă și un salt prea mare, fără plasă de siguranță, în lipsa unui învățământ (primar și gimnazial) privat (cât de cât) dezvoltat, ca treaptă intermediară. „Școala acasă” pare o excentricitate, ce trebuie să fie o investiție de timp, pricepere și bani pe care nu și-o poate permite oricine, iar cei care și-o permit, nu se știe dacă sunt cei potriviți. Dincolo de asta, cunosc părinți care și-au retras copiii din școlile private, tocmai pentru a compensa un deficit de integrare (socializare) și de echivalare a studiilor, aș adăuga eu. În concluzie, cred că mai sunt necesari niște pași intermediari și legali pentru a face firesc homeschooling-ul.
În fine, vroiam să spun că televiziunile de știri (multe, mărunte și inutile) se substituie partidelor politice și politicienilor. Prin acest gest persistent și interesat se dă o dublă lovitură: compromiterea actului jurnalistic în sine și golirea de conținut și de credibilitate a politicii, care se face, îndeobște, prin oameni. Prin faptul că oamenii politici sunt înlocuiți, protejați, imunizați de aliații lor media, dispare elementul concurențial și uman, totul transformându-se într-un joc de imagine reificat între mai multe televiziuni partizane, care caută să strângă aderenți. Merită revenit.
