Actualitate

Szentágotai Loránt, medicul care continuă munca lui Dumnezeu pe pământ? “Fără o parte a calotei craniene, neurochirurgii m-au trimis să mor acasă”

Căminul pentru persoane vârstnice „Casa Theodora" ascunde între zidurile sale un cumul impresionant de vieţi şi poveşti adevărate. Atunci când intri pe poartă nimic nu te lasă să întrevezi ce vei găsi dincolo de uşile ei. O poveste de viaţă tulburătoare despre victima unui accident rutier căreia medicii nu i-au dat nicio şansă la viaţă, dar care a fost salvată de un înger păzitor: doctorul Szentágotai Loránt.

Povestea Ştefaniei Paula Cătuna (39 de ani) pare desprinsă din filmele SF. Avea o viaţă fericită, lucra ca şi contabilă la o firmă din Cluj până anul trecut, când, într-o zi fatidică de noiembrie, a fost victima unui accident de circulaţie. Se afla pe o trecere de pietoni de pe strada Plevnei moment în care a fost lovită din plin de un autoturism condus de o tânără care a observat-o prea târziu. De atunci, viaţa i s-a schimbat complet.

“Lăsaţi-o în pace, nu vedeţi că e moartă”

 Norocul a făcut ca la câteva secunde după impact, în zonă să treacă medicul Szentágotai Loránt, cel care conduce căminul pentru seniori Casa Theodora. Despre Szentágotai Loránt se ştie că este genul acela de om care se lasă pe el pentru a-i ajuta pe alţii, un om cu o inimă uriaşă, care are grijă de vârstnici pentru a le oferi o bătrâneţe demnă.

“În 21 noiembrie 2016, am plecat de la serviciu să duc unor oameni nenorociţi mâncare. Pe drum am văzut că este un accident. Era într-o baltă de sânge, în stop cardio-respirator, căile respiratorii blocate de sânge. Ca prin minune am reuşit să rup halatul de monton, am curăţat căile respiratorii, am început resuscitarea. Oamenii de pe margine îmi spuneau să o las că e moartă. După 30 de secunde am simţit că începe să-i bată inima. A venit salvarea, a preluat-o. Mă interesam la spital despre starea ei de sănătate. Am aflat că era foarte gravă, a fost operată de două ori, în comă”, povesteşte medicul.

Miracolul de Anul Nou

Cu trei zile înainte de Revelion, doctorul Szentágotai a primit vizita soţului femeii care l-a rugat insistent să o primească în cămin, după ce medicii de la neurochirurgie i-au spus că nu mai este nimic de făcut. Femeia nu vorbea şi nu se mişca.

“Nimeni nu i-a dat nicio şansă la viaţă. La insistenţele copilului ei, m-a impresionat deosebit, mi-a zis că îi este foarte dor de mamă, am acceptat să o iau. Eu am plătit tratamentul ei. Am dus-o la ortopedie, am chemat psihiatru, neurolog, internist. Am format o echipă întreagă care a lucrat cu ea, asistente, infirmiere, psihologi, asistente sociale, tot ce s-a putut. Am mobilizat inclusiv copii care veneau să-i cânte sau să se joace cu ea. Ea a fost un caz special, din toate punctele de vedere. Am spus de la bun început că ea e fetiţa mea şi să aibă grijă de ea. A fost cel mai grav caz pe care l-am întâlnit în viaţa mea. Dacă vă arăt diagnosticul din spital, nu o să vă vină să credeţi prin ce a trecut această femeie. Nu credeam că voi reuşi după ce am văzut-o în starea aceea. Exact ca o moartă. Absolut toată lumea avea sarcină cu ea, kinetoterapeuţii cu mişcarea, asistentele sociale o învăţau să vorbească, infirmierele o învăţau să bea apă sau să mănânce. O vizitam zilnic, inclusiv noaptea”, spune Szentágotai Loránt.

Mai bine de trei luni, Ştefania Paula a stat la căminul pentru seniori Casa Theodora, timp în care a învăţat, din nou, să vorbească, să meargă, să mănânce.

“Ea nu vorbea cu nimeni. Nu avea curajul. Dar nici nu ştia să vorbească. Spunea un cuvânt şi nu mai ştia să continue. Mai rău ca un copil. Ca un copil o învăţam să vorbească”, spune medicul.

După trei luni şi jumătate, Ştefania Paula a părăsit căminul pe picioarele ei.

“Doctorul Lorand, îngerul păzitor”

În urmă cu câteva zile, doctorul Szentágotai a primit o scrisoare scrisă şi semnată de Ştefania. “Către Doctorul Lorand, îngerul păzitor”, aşa începe scrisoarea.

Îi dau lacrimile.

“Am primit distincţia de cetăţean de onoare al Clujului, e foarte frumos, dar scrisoarea aceasta face mai mult, după părerea mea. Pentru mine, o scrisoare de acest gen face extraordinar de mult. Asta valorează mai mult decât orice. Îmi telefonează zilnic, aşa o văd exact ca pe cineva din familie. Ca a treia mea fiică. Ea a fost un caz deosebit. Primesc nenumărate scrisori de la aparţinători, de la bolnavi”, spune medicul.

“Nu ştiu ce am avut atunci în ziua accidentului. Şi pentru mine a fost ceva deosebit. Niciodată nu am fost sunat de alţi doctori. Absolut de nimeni. E mai bine aşa”, mai spune doctorul Szentágotai.

“M-a salvat. El m-a adus în starea în care sunt acuma. Îl consider al doilea tată. Îl iubesc şi îi mulţumesc pentru tot ce face pentru mine şi familia mea. El m-a învăţat să merg, să mănânc, să fac ce făceam înainte de accident” (extras din scrisoare)

“Omul acesta există ca medic pentru a continua munca lui Dumnezeu pe pământ” (extras dintr-o altă scrisoare primită de doctor)

Ziua în care s-a schimbat totul

Ştefania Paula Cătuna stă în Apahida şi a venit să-şi vadă îngerul păzitor.

“Nu-mi aduc aminte deloc de accident. Ce îmi aduc aminte e doar de aici din spital. Eram la lucru şi a trebuit să merg până la depozitul firmei. De la birou am mers la depozit. Eram contabilă. Acum sunt în pensie de boală. Mai trebuie să mă recuperez. Neurologul mi-a spus că o să-mi revin complet în doi ani. Acasă, fac curăţenie, fac mâncare. Merg cu copilul în parc la joacă”, povesteşte femeia.

Spune că medicii de la neurochirurgie nu i-au dat nicio şansă nici să meargă, nici să trăiască. Îi lipsea o parte din calota craniană.

“Mi-au spus că am 1% şansă. Şi uitaţi că 100% am trăit. Nu credeam că îmi voi mai reveni vreodată. Când am văzut că nu aveam calota a fost un şoc pentru mine. Sunt credincioasă, dar nu credeam că îmi voi reveni. Cum să nu-i mulţumesc lui Dumnezeu că mi l-a trimis? (n.red. pe doctorul Szentágotai). Dacă nu era el, nu eram în viaţă. M-a salvat. Chiar dacă m-am externat, vin aproape zilnic aici, în vizită. Pentru psihic mai mult”, spune Ştefania.

Au trecut 8 luni de la accident şi ea încă nu ştie cine e tânăra care a lovit-o.

“Eram pe trecerea de pietoni şi cea care m-a accidentat, o tânără, a declarat că nu eram pe trecere. Nici măcar nu m-a vizitat sau să mă sune să mă întrebe cum mă simt sau ce fac. Dacă ar fi să mă întâlnesc cu ea faţă în faţă nu aş ştii ce să-i spun. Probabil o să-i spun să-i fie ruşine pentru simplul fapt că nu a venit să mă vadă. O să-i spun să-i fie ruşine pentru simplu fapt că a declarat că nu eram pe trecerea de pietoni”, spune, printre lacrimi, femeia.

Înainte să ajungă la „Casa Theodora", Ştefania s-a plimbat între UPU, Neurochirurgie şi Clujana.

“În salonul în care stăteam vedeam cum alţii mergeau şi numai eu nu mergeam, şi eram aşa de supărată, fantastic. Şi uitaţi că merg. Nu mai ştiam nici să vorbesc. Mult m-a ajutat domnul doctor şi mă ajută. Aici la „Casa Theodora" am simţit bucurie. Pentru că oamenii mă acceptau, vorbeau cu mine, mă lăsau să fac cam ce ştiam să fac. M-au învăţat să mănânc. Au avut răbdare. Am plecat pe picioarele mele de aici. Când am venit aici de m-am internat eu nu cunoşteam pe nimeni, dar domnul doctor a vorbit cu mine, s-a comportat frumos. Nimănui nu i-a venit să creadă că mi-am revenit aşa de bine şi în timp aşa de scurt”, spune femeia.

Întoarcerea la Neurochirurgie

Ştefania s-a întors pe picioarele ei la Neurochirurgie pentru o nouă operaţie.

“Doctorii de la Neurochirurgie au fost foarte încântaţi după ce m-au văzut că merg. Doamna doctor care m-a operat la cap prima dată mi-a spus că după două luni pot să-mi pun o calotă craniană. Am avut o singură dorinţă înainte de operaţie. Să-mi văd soţul şi să mă pupe. Când m-a operat a fost foarte bine pentru că psihicul meu era ok pentru că mi-a îndeplinit dorinţa. Toţi au rămas şocaţi să vadă cât de repede mi-am revenit. Cum am ajuns la acest psihic? Dorinţa de a fi cu soţul şi copilul”, mai spune femeia.

După mult timp, a gătit prima masă pentru soţ şi pentru băiatul lor de 5 ani. Supă de cartofi, şniţele de pui şi cartofi prăjiţi.

“Sunt foarte, foarte fericită”, mai spune ea.

Szentágotai Loránt, preşedinte “Casa Theodora”

“Cel mai fericit moment al zilei? Când mă întâlnesc cu bolnavul şi vezi că te strânge de mână, când îţi pupă mâna, când este fericit şi se simte bine. Aceste momente sunt cele mai fericite.”