Actualitate

OPINIE Cu Halep, la psihiatru?

La câteva ore bune de la dezamăgirea, umilința și furia finalei de la Cincinnati, pierdută de Simona Halep, am ajuns, cu greu, la următorul (auto)consens: doar cei care înțeleg victoriile Simonei, pot explica înfrângerile ei, decisive, repetate și rușinoase. E imposibil să nu fie o explicație general-convingătoare, e imposibil ca între cele două „fenomene” să nu există nicio legătură!

Mărturisesc că am urmărit cu mare atenție și explicațiile Simonei, inclusiv acum, după Cincinnati. Niciodată nu m-au convins și nu pot să nu spun asta. E un amestec străveziu de PR sportiv (universal valabil), marketing  de imagine (cum factoți sportivii) și un pic de psihologie(de anul I de facultate). De fapt, ea nu explică nimic cu adevărat, repetă cam aceleași lucruri, nu aduce nimic nou, necunoscut, nebănuit, vreun secret personal care să explice ceva. Dimpotrivă, ea face eforturi evidente să normalizeze aceste situații penibile, să le facă acceptabile și firești, socotind că dacă ei i se pot părea așa, ar trebui să pară tuturor la fel. Iar argumentele sunt vagi, ambigui, generale, naive, în opinia mea. Bunăoară, încrederea, o valoare atât de des invocată în tenis, pentru Simona Halep e precum un „puf”, o adiere: „E ca în viața de zi cu zi, la fel. Sunt suișuri și coborâșuri în fiecare zi (zâmbește). Dar nu pot să spun că mi-am pierdut încrederea după azi”, zice ea. Explicațiile ei nu trec de această pojghiță subțire a impresiei, a alibiului și improvizației, a senzației de sinceritate inocentă pe care trebuie s-o iei de bună în lipsa alteia mai convingătoare. „Ecce homo” și gata.

Am căutat, de asemenea, să văd ce spun și alții despre acest comportament sportiv-uman (straniu, în opinia mea). S-au format aproape niște șabloane: femeile, îndeobște, o înțeleg perfect și-i împărtățesc trăirile, necondiționat, marșând pe sensibilitatea, emotivitatea și vulnerabilitatea feminină; bărbații, în general, iau în zeflemea aceste fluctuații comportamentale, se enervează pe lipsa de raționalitate, dacă nu cad direct în aranjamente și teoria conspirației. În abordări mai nuanțate, venite din partea unor jurnaliști cu experiență (scriitori), înfrângerile Simonei sunt puse fie pe seama unui „psihic de sticlă” (prăbușire mentală subită), fie pe complexe de inferioritate naționale ancestrale (ce ne împiedică „să-i batem” pe alții), fie pe seama unor racile educaționale înrădăcinate în timp (ce creează bariere mentale insurmontabile). Mai întâi că unele dintre aceste explicații universale se bat cap în cap (deci nu pot fi toate valabile), apoi, există numeroase contraexemple, de sportivi români campioni (mondiali, de pildă), care au străpuns aceste „praguri mentale invizibile”.

Ca să nu mai vorbim că au fost (în ultimul timp) patru meciuri decisive „pentru locul 1 WTA”, foarte diferite între ele și cu explicații care nu sunt interșanjabile. În trei dintre ele, am avut „moment psihologic” (de inversiune), în care Simona, din favorită până atunci (mental, la scor și în joc), se transformă subit în victimă sigură. Duminică seara, scenariul a fost diferit, jucătoarea noastră s-a prăbușit (iremediabil) înainte (parcă) de începerea meciului, cu o jucătoare (Garbine Muguruza) de-a dreptul uimită. A mai șocat un aspect, mult prea evident, să nu fie sesizat (chiar și) de nespecialiști: toți privitorii (comentatorul Digi – cu aer de specialist, Cristian Tudor Popescu – cu țipete disperate la microfon, milioane de telespectatori – plini de năduf, și (peste toți) Daren Cahill – cu pricepere și prezență de spirit), îi spuneau Simonei aceleași lucru simple: ia atitudine, reacționează, nu mai da mingile pe centru și scurte, lovește mai tare, nu te trage în spate terenului etc., fiind clar că Simona își creează toate condițiile pentru înfrângere. Ea, nu și nu!

În ceea ce mă privește, am spus-o public, de mai multe ori, că eu nu înțeleg nici una, nici alta. Nu pricep de unde reușește să scoată Simona acel joc bun, plin de ambiție, determinare și încredere, reușind să bată adversare mai dotate, mai în formă și  mai bine clasate, și nu înțeleg cum reușește să le piardă subit pe toate, devenind moale, previzibilă și resemnată. E de neconceput cum reușește să câștige puncte decisive și să ducă meciuri cruciale pe muchie de cuțit (ca un campion autentic) și cum apoi toate aceste virtuți și atitudini unice și inegalabile dispar ca un fum (ca la un ageamiu). Într-o competiție cadru (WTA), în care ai turneu (aproape) săptămânal, vreme de ani de zile, căderile de formă sunt firești (e adevărat), dar miza devine o rutină, pentru a o putea lua drept alibi când vrei. Și apoi, așa cum vedem și în alte sporturi (fotbal), de la un moment încolo, motivația principală nu mai e pur sportivă, ci este indusă de context, de anturaj și de bani.

Dar cum zicea cineva, de ce să ne batem capul cu asta, dacă nu ne convine, nu ne uităm, nu ne enervăm! Nu-i chiar așa:

1. Simona Halep este principalul simbol (sportiv) al României la acest moment, sportivul român cel mai vizibil și cel mai bine clasat. Nu-i nimănui indiferent acest lucru. Nici ei n-ar trebuie să-i fie!

2. Chiar dacă n-am dat niciun ban pentru performanțele ei, nici nu împărțim banii cu ea; în schimb, împărțășim emoții, o încurajăm, o susținem peste tot în lume, suntem părtași victoriilor ei! Nu e o formă de respect reciproc?

Cel puțin pentru aceste două motive, mie îmi pasă, nu înțeleg și aș vrea să găsesc explicații convingătoare!