Actualitate
OPINIE: Alegeri europene (la noi acasă)
Cine s-ar fi gândit că și noi, românii, vom ajunge să fim interesați de alegerile parlamentare din Italia și nu dintr-un singur motiv, ci chiar din (cel puțin) două!? Sigur nu ne-am gândit la asta în urmă cu 10-11 ani atunci când țara noastră era acceptată în Uniunea Europeană și altul era trendul în România, în Italia și în Europa. Nu ne-am gândit la asta nici mai târziu când „venitu’ și plecatu’” din/în Italia erau lucruri normale, curente. Și politica era alta, Italia avea nevoie de forță de muncă românească (mai ieftină), românii aveau nevoie de locuri de muncă și de bani (mai mulți), iar „ecosistemul” a funcționat.
Astăzi lucrurile s-au schimbat (acceptăm mai greu asta) și am devenit atenți (volens nolens) la rezultatele electorale din peninsulă, spuneam, din cel puțin două motive. Primul este că un milion (dacă nu mai mult) de români au rezidența (parțială sau definitivă?) în Italia și nu e totuna cine câștigă alegerile, pentru ce va urma și pentru soarta lor. Iar scorul electoral, până la acest moment, nu arată deloc bine pentru ei, în nicio variantă. Poate că nu ne este foarte la îndemână să înțelegem ce se întâmplă acum în Italia (câteodată înțelegem greu ce se întâmplă la noi în țară), faptul că este o țară foarte îndatorată și cu o economie nerestructurată, cu o clasă politică învechită și prizonieră a propriilor interese. A treia economie din UE a rămas în urmă, și-a pierdut forța de tracțiune, iar problemele, accentuate de criză, au ieșit la suprafață sub forma dezamăgirilor și nemulțumirilor cetățenilor. Acesta a fost momentul (nu doar în Italia) de țâșnire și consolidare a mișcărilor populiste, și de stânga și de dreapta, de accedere către frâiele puterii, cu un discurs anti-imigrație, euro-sceptic (sau chiar anti-european), securitar și identitar, speculând la maximum o stare de spirit negativă a populației (a tinerilor). Acum a sosit momentul Italiei, dar încercări au fost peste tot, în Olanda, Franța și Germania nu au reușit, în Austria au reușit parțial, dar peste tot unde au fost alegeri bătălia principală s-a dat între pro-europeni democrați moderați (social-democrați, creștin-democrați, liberali) și populiști euro-sceptici (neo-naziști, neo-fasciști, extrema stângă). Bilanțul electoral italian, după scrutinul de ieri, arată cel mai rău din tot ce am văzut până acum, pentru UE și pentru destinul european al acestei țări importante.
Dacă luăm pe alianțe și familii politice, câștigătoare este centru-dreapta (aprox. 37%), un conglomerat format din mai multe partide (Forza Italia, Lega -Nord și Fratelli d’Italia), din care ultimele două sunt fie extremiste, fie fasciste, în orice caz anti-europene sau euro-sceptice. Chiar și așa, nu au majoritatea pentru a face guvern în lipsa unei alianțe greu previzibile. Alianța de centru-stânga (Partidul democrat și gruparea LeU – Liberi e Uguali) de-abia a trecut de 20% și nu poate emite pretenții de alcătuire a unui guvern, partidul fostului premier Matteo Renzi (Pd) fiind considerat unul din marii perdanți ai alegerilor. În ordinea partidelor, pe primul loc s-a situat M5S (Movimente Cinque Stele), înființată de comediantul Bepe Grillo, o grupare populistă, anti-sistem, speculativă, condusă acum de Luigi Di Maio, un tânăr politician de 31 de ani, care a obținut un scor de peste 30%, dar care nu-i permite nici lui să facă singur guvernul. După o campanie electorală dezamăgitoare (pigmentată cu violențe), au rezultat aceste trei grupări, aparent, incompatibile și care au respins orice înțelegere post-electorală. Nu voi intra în logica negocierilor (im)posibile, trag doar concluzia că orice bilanț general arată o majoritate anti-europeană în Italia (M5S+Lega+Fdi), ceea ce este lucrul care ne interesează pe noi și pe românii aflați în Italia. În discursul lor electoral a figurat și scoaterea țării lor din UE și o politică dură împotriva imigrației. Iar Matteo Salvini (liderul Ligii Nord), cea de-a doua stea în urcare a politicii italiene (și cel de-al doilea mare câștigător al alegerilor după Luigi Di Maio) a spus că va scoate din țară „în 15 minute orice imigrant ilegal”. Chiar dacă distanța de la vorbe la fapte este mai lungă, chiar dacă un „Exitalia” nu se poate face chiar așa ușor, problema rămâne.
A doua mare problemă a noastră ar fi chiar destinul și direcția Uniunii Europene după această sincopă italiană. Încă nu știm care vor fi strategiile, evoluțiile și mișcările post-electorale (câteodată diferite și surprinzătoare față de cele pre-electorale), dar o „problemă italiană” la nivelul UE deja există și nu mai e o bănuială, ci o certitudine. Ironia, întâmplarea sau, pur și simplu, potriveala a făcut ca tocmai ieri, în ziua scrutinului italian, să fie anunțată public alianța germană de guvernare (așteptată de 4-5 luni) dintre creștin-democrați și social-democrați. A fost ceva care n-a influențat opțiunile italienilor, dar a dat un semnal pozitiv, de stabilitate în UE, pusă în cumpănă și încercare la fiecare scrutin. Dintr-o știre esențială pentru pro-europeni, a rămas doar o știre bună care să echilibreze veștile proaste din Italia.
Pentru euro-sceptici însă Italia e exemplul de care aveau nevoie. Și aici mă întorc cu gândul la „ai noștri” și la manevrele lor stângace de eludare și păcălire a exigențelor UE, de încercare a profita de slăbiciunile Uniunii în scop propriu și de partid.
Nu exclud ca o parte din pesediști să-și frece palmele la această oră.
