Actualitate
Care este răul mai mic? Casa de copii sau o familie care atentează la starea minorilor?
În România, peste 13.000 de copii trec prin situații de abuz, neglijare sau exploatare anual, iar majoritatea agresorilor sunt membrii familiei. Doar câțiva dintre ei scapă din mâinile care de cele mai multe ori lovesc fără milă și sunt plasați în sistemul de protecție specială. Însă este asta într-adevăr o soluție?
Cu toate că ne aflăm în anul 2018, într-o țară europeană, mulți părinți cred că expresiile „unde dă mama crește” sau „bătaia e ruptă din Rai”, sunt încă valabile. Unul din cinci părinți români consideră că bătaia este o metodă pozitivă de educare a copilului.
„Alege cu ce să te bat”
În anul 2017, organizația Salvați Copiii a realizat un studiu la nivel național, care ar trebui să tragă semnale de alarmă. În cadrul acestei cercetări s-a descoperit că 92% dintre adulți nu ar interveni în cazul în care ar vedea că un copil este bătut pe stradă. Aceeași cercetare arată că în România există copii pe care cei care le-au dat viață îi bat cu bățul, cureaua și chiar cu lingura de lemn.
Maria S. spune acum că a crescut într-o familie deschisă, care a susținut-o în alegerile ei și a ajutat-o, dar că există amintiri neplăcute, care o însoțesc oriunde ar merge. Își iubește părinții și are o relație bună cu ei, însă ar avea fi câteva aspecte pe care ar fi îndreptățită să le reproșeze. Bătaia era un chin în sine, dar era fizic. Ceea ce preceda bătăii însă era situația de aș alege „unealta” cu care să fie bătută.
„Eram și eu mică, mai făceam câte o boacănă, așa cum fac toți copiii. Mama nu mă bătea. Mai primeam câte o palmă, mă mai urechea, dar asta fiindcă ea se enervează ușor și la fel de ușor îi trece. Tata însă se enervează greu, dar și când se enervează... Ritualul era de fiecare dată la fel. Când făceam năzbâtia mai mare, tata mă aștepta și îmi spunea calm: du-te și alege cu ce să te bat. Era o tortură. Dacă alegeam nuiaua subțire ustura, dacă alegeam un băț mai gros, durea. Îi înmânam în cele din urmă unealta și mă bătea până înroșeam”, povestește Maria.
Statistici îngrijorătoare
Situații ca cea prin care a trecut Maria sau poate de zeci de ori mai îngrozitoare se întâmplă zilnic în România. În perioada 1 ianuarie 2017 – 30 iunie 2017 au fost raportate 7622 de cazuri de abuz, neglijare sau exploatare a copilului. Dintre acestea, 6979 au avut loc în sânul familiei, majoritatea, adică peste 5.000 de copiii fiind neglijați. Din păcate, în cazul părinților care le fac într-un fel sau altul rău celor mici, în aceeași perioadă, sunt întregistrate 506 situații în care s-a inițiat urmărirea penală a agresorului.
În majoritatea timpului, copiii rămân sub același acoperiși cu agresorii și pot să spere doar că nu vor avea parte de un alt abuz, indiferent că este vorba despre unul fizic, emoțional, sexual sau neglijare. În prima jumătate a anului trecut, 6111 copiii care au fost abuzați au rămas cu părinții. Astfel, doar 13% au ajuns să fie preluați de către Direcția Generală de Asistență Socială și protecția copilului.
În județul Cluj, în ultimii cinci ani, cazurile în care copiii au fost victime ale abuzurilor, au fost neglijați sau exploatați a variat. În anul 2012, au fost raportate 195 de cazuri, la fel și în anul următor. În anul 2014 a fost apogeul, ajungându-se la 212 cazuri raportate. În anul 2015 a fost vorba de 196 de cazuri, iar în anul 2016 au ajuns în atenția Direcției Generale de Asistență Socială și Protecția Copilului (DGASPC) 201 micuți.
La data de 30 iunie 2017, numărul copiilor aflați în sistemul de protecția specială era de 881. Dintre aceștia, 489 de copii se aflau în servicii de tip familial, 319 în servicii rezidențiale publice, iar 73 în servicii rezidențiale private.
Este sistemul de protecție specială cu adevărat o soluție?
În momentul în care un copil este pus în pericol în propria familie, Protecția Copilului poate să intervină și să ia copilul în plasament. Dacă familia se opune, DGASPC poate cere în instanță să fie plasat copilul în grija ei, prin ordonanță președințială.
Însă, de cele mai multe ori, nu se știe care rău este mai mic: să crească într-o familie în care este abuzat sau să intre într-un sistem care nu are resursele necesare pentru a-i asigura o șansă la viitor.
„Teoretic, dacă îi iau de la părinți și îi bagă în sistem este mai rău, din punctul meu de vedere. Nici nu știi care e cea mai bună cale. Fiindcă centrele de plasament sunt supraaglomerate și chiar dacă personalul DGASPC-ului este suprapopulat, există prea mult administrativ și prea puțini specialiști, iar specialiștii respectivi trebuie să fie orientați spre copil, nu spre altceva. Dacă ei ajung acolo, trebuie și partea de performanță. Dacă acestor copii li s-ar oferi un cadru în care să evolueze normal și să aibă parte de consiliere psihologică, ar avea mai multe șanse să treacă peste traume. Ok, știu că e la stat, dar plătim taxe și impozite, așa că performanța trebuie să fie oriunde, fie că vorbim de stat fie că vorbim de privat. Trebuie să fie specialiști care să spună ce interveție se face, cum sunt copiii, cum îi urmărim, ce se întâmplă cu ei, pot merge la școală, care este nivelul de inserție socială, câți dintre ei au ajuns pe străzi? DGASPC-ul trebuie să poată să ofere răspunsuri la astfel de întrebări”, a explicat Cristina Grigore, director executiv în cadrul Fundației Părinți Clujeni.
