Actualitate

Povestea unor clujeni care au arătat cât de mult iubesc România. „Fiecare pătrăţel din steag e un bunic care nu s-a mai întors acasă“

Au făcut de 1 Decembrie un gest care te lasă mut de uimire. Dincolo de un mare drapel care este înalt cu un bloc de zece etaje, oamenii își aduc aminte de înaintașii lor care s-au sacrificat pentru țară. Iar gestul lor este de o sinceritate și frumusețe care te lasă cuvinte.

Locatarii unui bloc de pe strada Unirii din Cluj-Napoca au montat un drapel uriaş de 10 metri pe faţada clădirii. Povestea din spatele drapelului este una specială. Fiecare dintre vecinii care au pus bani pentru a cumpăra materialul necesar pentru confecționarea acestui drapel, are câte o poveste specială, legată de moartea pe front a unui părinte sau plecarea în exil.

Pe vânt, ploaie şi întuneric, pe strada Unirii 15 din Cluj-Napoca, Cornelia şi Ilie încearcă să monteze un drapel tricolor uriaş. „Am avut emoţii să nu transformăm o chestie frumoasă în...Doamne fereşte”, spune femeia, scrie adevărul.ro.

După 3 ore, cei doi locatari s-au declarat învingători: tricolorul de 10 metri era desfăşurat între etajul 10 şi parter. A doua zi dimineaţa, Cornelia Bega şi-a dat seama că efortul a meritat. Şi-a convins 10 vecini să contribuie la o „surpriză”, dar fără să le spună despre ce era vorba. „Mi-au sus vecinii că li s-au umplut ochii de lacrimi când au văzut tricolorul”, spune cu lacrimi în ochi.

„Bunicul meu a murit împuşcat, pe 10 august 1944, în Galiţia. În prim rând erau românii, apoi maghiarii şi, pe ultimul rând, erau nemţii. În faţă, ruşii. La înaintare românii erau împuşcaţi primii, iar la retragere ordinea era inversă şi tot ei au fost primii împuşcaţi. 10 ani l-a căutat bunica prin Crucea Roşie până când a primit statutul de văduvă”, povesteşte Cornelia.

Totuşi, drapelul de 10 metri nu este despre bunicul femeii: „Nu e povestea mea, nu e povestea bunicului meu, e povestea fiecărui bunic. Fiecare pătrăţel din steagul ăsta este un bunic care nu s-a mai întors acasă sau care s-a întors spre fericirea familiei să continue povestea. Pe mine mă impresionează şi mă mişcă până la lacrimi pentru că mi-ar fi plăcut să pot să stau în braţele bunicului”.

Cornelia scoate dintr-o plasă câteva scrisori şi vederi pe care bunicul său le-a trimis acasă de pe front. Unele erau scrise pe scoarţă de copac. „Bunicul când a murit nu a căzut din prima clipa, ci avea lângă el un camarad şi lui i-a spus: te rog frumos, du actele acestea familiei. Aşa a primit bunica scrisoarea. Nu ai cum să nu te impresioneze aceste lucruri.” Femeia spune că, din păcate, oamenii uită foarte uşor acele vremuri.

„Acest steag înseamnă că noi suntem români adevăraţi. Se împlinesc 100 de ani de când s-a unit România. Alţii şi-au vărsat sângele ca noi să fim tăţi uniţi laolaltă. Cu asta ne întâlnim numai o dată la o sută de ani. Noi suntem ceea ce suntem aici datorită lor”, spune Ilie Benţo (81 de ani).

Bunicul lui a plecat în primul război mondial cu „trei feciori, dar s-a întors numai cu doi”. În al doilea război mondial, fratele lui a rămas prizonier în Rusia. După ce a fost în final eliberat, trei luni de zile acesta a venit pe jos spre România. „Când a ajuns nu a putut decât să bea apă şi să mănânce un pic de mămăligă întinsă ca să poată s-o înghită”, a spus bărbatul.

„La 90 de ani vă spun sincer că sunt prea multe crime, prea multe prostii, prea multe accidente, prea multe cutare. După 100 de ani ar trebui să fie cea mai frumoasă Zi de 1 Decembrie, dar nu suntem uniţi. Nu ştiu care e situaţia care nu e situaţia, poate că nu mă pricep”, spune un alt vecin implicat, Simion Borca.

„Este o bucurie mare pentru că trăim emoţiile cu privire la suferinţele lor. Au suferit foarte mult şi bănuiesc că înainte de a muri sigur că ei s-au gândit că pentru urmaşii lor va urma o viaţă mai bună, care, mă rog, este aşa cum este”, spune o altă vecină implicată în proiect, Ana Lobonţ (72 de ani).

Tatăl ei a fost prizonier în Siberia. „Când tatăl meu s-a întors din Siberia, a găsit familia în Timişoara, unde se refugiase. Când mă gândesc la el, mă gândesc cât a suferit. Eu îmi amintesc că familia a trebuit să vândă juninca pe care o aveau ca să-i cumpere penicilină, pentru că avea tuberculoză. Îmi amintesc că aveam 2 ani şi am găsit în pod penicilina dumisale pe care nu a apucat s-o ieie. N-o mai apucat să-i mai facă tratament mămica, că o murit”, spune Ana plângând.