Actualitate
OPINIE. Profesorii ar trebui să fie exemple, nu să terorizeze elevii
Ne plângem că elevii nu mai sunt interesați de școală. Ne plângem că sistemul de învățământ este deficitar. Însă ar trebui să privim și din altă perspectivă. Cum stăm, în România, la capitolul relație profesor-elev?
Sunt, desigur, și profesori implicați, care trăiesc pentru și prin elevi, care vor să le insufle dragostea pentru materia lor și vor să îi ajute să se dezvolte ca persoane. Însă nu despre asta este vorba. Este vorba despre ceilalți, profesorii care îi terorizează, își bat joc de ei, îi limitează și îi trimit în lume cu probleme emoționale.
De la exemplul părinților la cel al profesorilor
Profesorii sunt cele mai importante persoane în viața unui copil, după părinți. Sunt exemple care ar trebui să fie demne de urmat. Profesorii nu au doar rolul de a turui lecția, ci ar trebui să creeze o conexiune cu elevii, ținând cont de faptul că suntem făpturi sociale. Nu trebuie să fie cei mai buni prieteni, nu trebuie să le știe toată istoria, dar trebuie să le ofere un exemplu, să îi învețe noi valori și perspective asupra lumii mai ales datorită faptului că își petrec o foarte mare parte a timpului la școală. Într-adevăr, părinții sunt primele modele, dar profesorii au, de asemenea, o influență importantă.
Din punctul meu de vedere, profesorii influențează cel mai mult stima de sine a copilului. Îl pot încuraja și ajuta să își creeze o imagine de sine pozitivă, dar pot să se situeze pe cealaltă parte a baricadei și să-i afecteze în mod negativ imaginea de sine.
Când profesorul îți spune mereu că nu ești bun de nimic
Din păcate, sunt prea des întâlnite situațiile în care un profesor îi spune unui elev că este prost, obraznic, mediocru, fără viitor. Iar acele cuvinte, repetate într-una dintre cele mai importante etape ale vieții unei persoane, cea adolescentină, când își formează cu adevărat caracterul, pot să aibă repercusiuni pe viitor. Cred că fiecare dintre noi are cel puțin cu un profesor de genul acesta. Eu am auzit multe povești despre dascăli care jigneau elevii la ore, care le spuneau că nu sunt buni de nimic, că nu vor face nimic în viață.
Am avut și eu un profesor de genul acesta când eram în liceu. Nimeni nu era destul de bun, nici măcar cei pasionați de materia lui. Pentru el, cine nu îi știa materia, nu avea rost să trăiască, sunt doar oameni de umplutură, oameni care cel mult sunt în stare să lucreze la salubritate, subliniind că meseria de gunoier nu este una respectabilă. Cei care participau, la materia lui, la olimpiade, nu primeau nicio felicitare. Toți elevii erau la fel, toți erau inculți fiindcă se uitau la fotbal și mâncau semințe. Niciunul dintre elevii pe care îi avea în față zi de zi nu auzise în viața sa de Mozart, Bach sau de Vivaldi. Toți erau, fără excepție, consumatori de manele care nu aduceau nimic bun societății în care profesorul respectiv trăiește. Asta auzeam aproape la fiecare oră și, de multe ori, descumpăniți, stăteam și ne gândeam dacă vom reuși să ne facem un viitor, dacă drumurile noastre vor duce undeva sau vom ajunge să avem acel loc de muncă pe care profesorul nostru îl vedea atât de inferior.
Am terminat liceul în urmă cu 7 ani. Profesorul a mai îmbătrânit, ar fi trebuit să devină mai înțelept. Dar, discutând cu cei din generațiile următoare, atitudinea a rămas aceeași.
Nu avem cum să evoluăm dacă nu privim altfel, dacă elevii trăiesc în teamă, trec prin școală având pe cineva care constant încearcă să le șteargă orice urmă de personalitate. Stau și mă gândesc uneori, ce satisfacție simte un profesor la sfârșitul orei când pleacă și îi lasă pe copiii năuciți, cu prea multe semne de întrebare, în loc să îi lase cu câteva noțiuni noi, pe care le-au înțeles și pe care vor putea să le folosească și peste câțiva ani. Cum se simt când o nouă generație a absolvit, dar niciunul dintre elevi nu va spune despre ei că sunt profesorii lor preferați?
