Actualitate
Cât de ușor era să iubești cultura în comunism? Atât teatrul cât și cărțile erau cenzurate, dar se găseau soluții
Pe vremea comunismului, arta și-a pierdut din valoare, fiind văzută doar ca un instrument de promovare a regimului comunist. Cu toate astea, au fost oameni de cultură, printre care și clujeni, care au reușit să creeze artă care să nu fie prea influențată de comunism și cenzură.
Cultura în regimul comunist
Mijloacele de exprimare artistică au fost folosite cu scopul promovării ideologiei regimului comunist. Prin intermediul literaturii, istoriei, artelor plastice era prezentată imaginea „omului nou”. Creaţiile culturale trebuiau să evoce realizările regimului, printre care industrializarea, colectivizarea agriculturii. Muncitorul devine acum figura cea mai importantă, mai ales în artă, fiind perceput ca un erou al societăţii socialiste. De fapt, regimul încerca să convingă omul de rând, fără ca el să-si dea seama, că soluţia ideală pentru un trai mai bun o poate oferi doar noul regim.
Imediat după proclamarea „Republicii Populare”, regimul comunist trece la o radicală restructurare a tuturor domeniilor vieţii publice; astfel, vechiul sistem de valori instituţiilor culturale anterioare sunt înlocuite cu unele noi. Oamenii de cultură sunt aserviţi noii ideologii comuniste, ce presupunea distrugerea şi rescrierea valorilor naţionale tradiţionale, o masivă infuzie de valori marxist-leniniste.
Literatura, predispusă prin definiţie la tentaţia imaginarului, nu o refuză nici pe cea a miturilor istorice. Deşi toate genurile abordează teme istorice, propaganda preferă romanul şi dramaturgia, datorită prizei lor la mase.Supuse controlului ideologic, toate creaţiile artistice (picturi, sculpturi, compoziţii muzicale, filme), atunci când abordează teme istorice, transmit un mesaj vizând întărirea miturilor.
Cu toate astea, au fost oameni de cultură, printre care și clujeni, care au reușit să creeze artă care să nu fie prea influențată de comunism și cenzură.
Ce au făcut iubitorii de cultură
Radu Țuculescu, scriitor și om de teatru clujean a povestit din experiențele sale, cum a reușit în primă fază să pună în scenă spectacole cu trupa de teatru pe care a înființat-o la Cluj, cu care a reușit chiar să participe la festivaluri în străinătate.
„Am avut prima trupă de pantomimă din țară. M-a ajutat mult, pentru că în 1971 când tovarășul (n.red. Nicolae Ceaușesc) a fost în China și a venit cu idei revoluționare și a ras cultura și a început cu cenzură dură, primul care a fost atacat și cenzurat la limită, a fost teatrul. Ne puneau pe toți regizorii de la Casa de Cultură a Studenților să prezentăm ce vrem să facem în fața tovarășilor de la partid, de la cenzură. Am spus că vreau să montez Godot, „Așteptându-l pe Godot”. M-au întrebat cine e, că ei trebuie să știe cine e Godot, dacă are familie, unde lucrează. Cum adică să montez o piesă în care îl așteptăm pe Godot? Mi-au zis că nu se poate. A fost mai lung dialogul, a fost absurd și comic. Nu m-au lăsat să montez, dar am rămas cu pantomima. Ne-au lăsat să facem spectacole și să mergem în străinătate, fiindcă nu vorbeam nimic. Însă teatrul mi-a fost interzis definitiv, mai ales că erau și piese scrise de mine”, își amintește Țuculescu.
Din fericire, marele romancier clujean a reușit să își publice volumele care sunt extrem de valoroase din punct de vedere literar, datorită unor oameni care au crezut în literatură, în puterea cuvântului și în ceea ce scria Radu Țuculescu.
„Debutul meu în volum a fost la 30 de ani, Portocale și cascadori, un volum de povestiri. După ce l-am publicat, m-a sunat Mircea Sântimbreanu, am fost absolut șocat, directorul unei importante edituri din București. Mi-a zis că mi-a citit cartea, că este extraordinară și după aceea mi-a publicat trei cărți. Pentru una dintre ele, Ora păianjenului, pentru care s-a zbătut extraordinar, a fost dat afară. Acest lucru l-am aflat mult mai târziu, după anul 2.000. M-a sunat într-o zi și mi-a spus că trebuie să îmi omor personajul principal, fiindcă nu au zis cei de la cenzură că nu există așa ceva la noi în comunism. Am făcut ce mi-a zis și i-am dictat câteva rânduri la telefon. Astfel, am scris că personajul principal a urcat scările, a căzut și a murit. Finalul însă nu l-a lipit de restul textului. A lăsat două rânduri goale. Unii însă au înțeles ce a fost. Asta a fost picătura care i-a umpluat paharul lui Sântimbreanu și a fost demis din funcția de director”, a povestit scriitorul.
