Actualitate

OPINIE Sceptici, fragili, divizați

Nu s-a încheiat bine „toamna puterii” că a început „iarna vrajbei noastre” (ce tinde a deveni anotimp unic).

Moțiunea de cenzură la adresa guvernării PSD a trecut și lucrul cel mai important de spus acum, înainte de orice, este să vedem ce a lăsat în urmă și ce premise lasă pentru viitor. Din capul locului spun că nu propun o discuție economică, financiară, tehnică, fiindcă nu aceasta e miza aici (e un subiect mai greu accesibil, cere interpretare independentă și deja apar cifre macroeconomice ale guvernării care se bat cap în cap). Dar și dacă ar fi să măsurăm efectele negative ale guvernării ar trebui să ne gândim bine care au fost mai nocive: cele economice, cele politice, cele sociale, democratice  sau de altă natură.

Moțiunea de cenzură care consfințește formal destituirea guvernului Viorica Dăncilă e, într-adevăr, finalul unei înfruntări politice de durată, dure și necruțătoare, care lasă în urmă un câmp plin de „morți”, armament distrus, resurse risipite, comandanți compromiși, trupe destrămate, încredere aproape de zero etc. Dar nici astea nu sunt de cel mai mare interes, cât ecourile și efectele pe care acest „război civil politic” le-a generat și consecințele pe termen lung pe care le lasă în societate.

După trei ani de „tranșee democratice, civice, juridice”, societatea românească iese măcinată,   plină de controverse, șovăitoare, dezbinată, confuză. Bombardamentul propagandistic neîncetat, hărțuiala mediatică continuă, populismul exhibat pe orice „colț de fotografie publică”, pretențiile de „salvatori ai statului de el însuși” au accentuat polarizarea, ducând-o la cote nemaiîntâlnite. Nimic nu mai părea posibil, consensul era doar obiect de dispută, credibilitatea se ducea spre minim, iar șansele de (re)construcție politică păreau compromise total.

O primă falie se născuse între opozanții regimului (tot mai mulți) și susținătorii guvernului (tot mai puțini), potrivit sondajelor. Șocul europarlamentarelor n-a schimbat situația, ci doar a accentuat confuzia puterii, încrâncenarea, lipsa de idei și de mijloace a ei.

O a doua ruptură importantă era între cei ce credeau că guvernul Dăncilă trebuie demis prin moțiune cu orice preț, în raport cu aceia care credeau că totul e inutil, că nu are sens, că nu există soluții.

O a treia falie s-a creat între cei care încuviințau că moțiunea, odată depusă, ar avea o șansă de a fi votată, în contra celor care, dezamăgiți de încercările anterioare, nu acordau nici cel mai mic credit unei asemenea încercări.

Sigur că rezultatul votului era cel mai puțin capabil să genereze consens: nucleul clientelei politice, al oportuniștilor și susținătorilor necondiționat ai puterii mizau și spera orbește în eșecul moțiunii. Opozanții, învăluiți într-un val gros de scepticism, își făceau curaj singuri că moțiunea ar fi putut să treacă.

În fine, nici în sânul adepților moțiunii nu exista o percepție unitară: unii voiau ca PSD să-și ducă crucea până la capăt (până la dispariția de pe scena politcă), alții spuneau că moțiunea e singura cale de a opri (cu orice preț) o guvernare toxică, periculoasă.

Moțiunea e doar unul din multele motive de dispută în societate, alături de efectele și cifrele guvernării, prestația și calitatea liderilor, intențiile și miza guvernării, lupta anticorupție, pro sau anti europenismul PSD, egocentrismul conducerii, nivelul și calitatea dezbaterii politice, decăderea lidearshep-ului etc.

Aceste distanțe imense de percepție între diferitele părți ale societății (uneori, chiar asupra unor simple realități factuale) e cel mai dificil de gestionat (mai greu decât cifrele), pentru că acestea creează realități paralele, distorsionează orice mesaj public, îngreunează comunicarea, generează așteptări disproportionate și false. Din această perspectivă, „moștenirea” este grea și face riscantă și dificilă orice preluare de putere, chiar cu prezumția de bunăcredință.

Chiar și acesta a fost aspru și lung subiect de dispută, dacă inițiatorii moțiunii de cenzură (PNL, în special), au dorit cu adevărat să elimine PSD și să preia puterea.

Mai spun o dată că, din perspectiva mea, prealuarea puterii nu se discută, pentru oricine pășește în politică, indiferent de moment, de oportunitate sau de riscuri. Se execută urgent, la prima ocazie! Puterea exercitată cu bunăcredință, în folosul cetățenilor, inteligent comunicată ca intenție și temeinic explicată în fapte și rezultate, nu are cum să dăuneze și nu are de ce să producă teamă. Dacă o asemenea dorință și strategie există!

În această mare (de) confuzie, un lucru ar trebui să fie clar, că PSD a prestat o guvernare cu ochii numai și numai la interesele liderului și la mendrele personale ale leadershipului, fiind atenți la efecte politice (populiste) imediate, nu și la consecințe și la dezastrul ce-l lasă după ei. Aceeași beție (dezmățată) a puterii (nepăsătoare față de rest) i-a cuprins (partial) pe țărăniști (și-au ieșit din istorie), i-a „amețit” până la sfidarea realității pe pedeliști (și-au dispărut ca entitate) și i-a „îmbătat” pe pesediști (până în pragul destrămării).

E limpede că un singur mare partid (PNL) postdecembrist a rămas nelovit încă de această „molimă”. Dar acesta este și cel mai mare pericol pentru el. Și aceasta este și cea mai mare amenințare de percepție și de expunere comunicațională. Cel mai repede vor înțelege cetățenii că politica (din nou) nu e pentru oameni, ci tot pentru politicieni.

Dacă trec de validare, riscul e să invoce „moștenirea” grea (ca „ceilalți”) și vor s-o rupă pe căpătuială proprie.

Există șanse să scape, dar mici!