Actualitate

OPINIE. Alegeri: despre abuz și reconstrucție

Despre noul președinte Klaus Iohannis și învingătorii clari ai acestor alegeri vom avea ocazia să (tot) vorbim.

Să-i lăsăm puțin să se bucure. Mai cu tâlc acum, în euforia/tristețea momentului electoral, mi se pare să deslușim concluziv și cu maximă acuratețe parcursul politic al României din ultimii trei ani, cum s-a ajuns aici, la un asemenea deznodământ. Abia eliberați de povara (unei guvernări apăsătoare) și de moștenirea (unui leadership politic catastrofal) pe care PSD-ul acestui timp le lasă, vom fi capabili să înțelegem, să ne revenim și să mergem mai departe însănătoșiți.

Asistăm, de fapt, la încheierea unui ciclu politic, marcat nu atât prin câștigarea președinției de către K. Iohannis (în 2014), cât prin preluarea guvernării de către PSD (în 2016) și încheiat acum (ce coincidență) prin acordarea unui nou mandat președintelui și prin puternica respingere de către electorat a PSD, aproape (de)odată cu ieșirea lui de la guvernare. A fost ca-n fotbal sau ca la război, unde, câteodată, meciul se câștigă cu defensiva, președintele putând spune, cu mâna pe inimă, că n-a făcut, în primul mandat, decât să apere statul de drept în fața asaltului, agresiv și susținut, al PSD.

Nu e că am invoca lucruri (prea) noi. Mi-aduc aminte că în lunea de după alegerile parlamentare din decembrie 2016 (câstigate masiv de PSD) eu însumi am spus la TVR Cluj (invitat să comentez rezultatul) că un scor de 46% pentru un singur partid creează un grav și îngrijorător dezechilibru politic care deschide calea spre abuzuri… Proastă profeție! Nu știam nici eu atunci și nici alții ce va urma, aceea că ținta principală a guvernării va fi îngenunchierea justiției și că miza de căpătâi va deveni rezolvarea dosarelor penale ale lui Liviu Dragnea și blocarea luptei anticorupție.

Acum pot să spun deschis că alegerile prezidențiale din 2019 au fost pierdute de către „candidatul din umbră” Liviu Dragnea (în mod mijlocit) și de către „candidatul de formă” Viorica Dăncilă (în mod nemijlocit), că au fost compromise șansele de un mod precar (la cel mai jos nivel practicat în România) de a gândi și a face politică (politica unui stat). Iată doar câteva din greșelile mortale ale „doctrinei Dragnea” (un lider lipsit de har și responsabilitate) și a echipei sale de consilieri/colaboratori (cinică, interesată și nepăsătoare), susținute/acceptate de un partid amorf și docil: ascunderea intențiilor reale (în campania electorală), privitor la domenii esențiale (justiție, economie, fiscalitate, stat de drept, orientare geopolitică etc.); decizii discreționare și unilaterale (fără consultarea partidului), privitor la numiri importante de prim-miniștri, miniștri, funcții cheie, înalți demnitari  („clica de Teleorman”) etc.; îndepărtarea României (încercare nereușită) de axa principală de bunăstare (UE) și de axa principală de securitate (NATO), fără a cere consimțământul cuiva; un comportament individual neadecvat, autoritar (în partid), arogant (față de parteneri, interni și externi) și unul sfidător (față de cetățeni); o comunicare politică dezastruoasă, fără explicații și argumente, o atitudine iliberală invocând partea convenabilă a democrației (alegerile, autoritatea) și obnubilând partea inconvenabilă (legitimitatea, reprezentativitatea); compromiterea ideii de competență și discreditarea meritocrației, o „bombă socială” cu efect întârziat care nu poate fi dezamorsată cu mijloace democratice; încercarea de control (eșuată) a tuturor instituțiilor importante ale statului (CSM, DNA, IJ, CCR, SRI etc.), interferența/coliziunea/intruziunea neavenite cu alte puteri legitime (președinția, Parlamentul, legislativul); cultivarea (exhibarea) stridentă a interesului personal (sau de partid) în dauna interesului general până la abuzarea și încălcarea legii; compensată prin încercarea de a cumpăra bunăvoință publică prin gesturi populiste forțate (măriri de salarii, pensii etc.); calitatea extrem de scăzută și prestația publică sub nivelul de acceptabilitate a personajelor exponențiale (prim-ministrul V. Dăncilă, miniștri etc.) șamd. Nu-i putem inventaria chiar toate „tâmpeniile” politice, unele voite („pentru că putem”), altele, doar greșeli grobiene (generate de impostură).

Nu putem trece în revistă nici toate efectele toxice ale acestei guvernări, percepute ca atare și sancționate foarte aspru de electorat. Cele simbolice (precum terfelirea democrației, polarizarea și antagonizarea socială, coborârea nivelului prestației politice, neîncredere în stat, confuzie socială etc.), cele juridice (bulversarea legislativă a sistemului etc.), cele administrative sau cele economice (datorii, deficite, găuri bugetare etc.). Va fi timp și pentru astea.

Voi încheia prin a menționa două efecte negative ale dominației PSD ce pot afecta viitorul apropiat. Se știe că un exces atrage după sine un alt exces. Pornind de la un dezechilibru politic evident (46% câștig electoral), PSD a instaurat o guvernare abuzivă, care, identificată ca atare, a fost invalidată tot printr-un exces (vezi scorul dezechilibrat de la prezidențialele de ieri), creând însă premise certe pentru noi abuzuri (atât iohanniste, cât mai ales liberale, la guvernare). C-așa merge lanțul. Sperăm să se rupă.

A doua năpastă lăsată de PSD este faptul că, fiind un partid mai degrabă populist cu accente naționaliste, și mimând politicile de stânga (mărind salariile și pensiile, de pildă), a dat, de fapt, o lovitură grea unei stângi autentice și care va îngreuna (eventuală) reconstrucția ei.

Căci n-au lăsat nicio sămânță bună.

E greu însă „a vorbi despre funie în casa spânzuratului”.