Actualitate
Nimeni nu uită Crăciunul din copilărie. Cum își petreceau sărbătorile de iarnă personalitățile marcante ale Clujului
În Cluj există oameni importanți, pe care îi cunoaște aproape toată lumea. Acești clujeni însă care acum au funcții importante sau sunt exemple pentru comunitate, au fost cândva și ei copii și s-au bucurat de Crăciun, poate mai mult decât se bucură copiii din ziua de azi.
Pentru primarul Emil Boc, amintirile cu „steaua” și cu omeții mari de Crăciun primează, iar tăierea porcului este una dintre amintirile neplăcute.
„Cel mai frumos Crăciun era acela în care mergeam cu steaua (obicei la țară de Crăciun) din casă în casă, colindam tot satul și peste tot eram primiți cu drag. Primeam prăjituri și ceva bănuți. Erau omeți mari de zăpadă, aproape cât noi și era frig de scârțâiau cizmele pe zăpadă. Apoi, în prima zi de Crăciun mergeam la biserică toată familia și mă bucuram că aveam hăinuțe noi, cumpărate special de părinți pentru Sărbători. Nu îmi plăcea partea cu tăiatul porcului, pe care încercam să o evit cât puteam. Și, evident, nimic nu se compară cu mirosul cozonacului din cuprot pe care îl făcea mama acasă”, a povestit Emil Boc.
Pentru Ioana Costaș, directorul Institului Francez din Cluj, amintirile despre Crăciun sunt presărate de momente mici, pline de bucurie.
„Crăciunul pentru mine era despre gesturile simple: așteptarea îmbujorată a primei zăpezi, cărțile poștale colorate de la Guy și Claudette, bradul împodobit cu ritual și chicoteli. Era și este "un moment de partage”, de bucurie deplină, de bunătate necondiționată”, a spus Ioana Costaș
Pentru judecătorul Cristi Danileț, Crăciunul este strâns legat de micile obiceiuri ale familiei sale.
„Cele mai vii amintiri ale mele legate de Crăciun datează din perioada dinainte de Revoluție, care m-a prins la vârsta de 14 ani. Bradul îl făceam întotdeauna cu părinții și fratele meu, mai mic cu trei ani decât mine. Fiind la Vatra-Dornei, întotdeauna aveam un brad adevărat, cu cetina tot verde, vorba cântecului. Într-un singur an am avut brad „alb”, ceea ce era foarte rar. Pentru împodobit aveam un anumit ritual: începeam cu globurile și instalația de luminițe noi și terminam cu cele vechi. Mama avea o cutie în care păstra globuri din anii `70, de când se măritase cu tata. De fiecare dată ne povestea un episod dinainte de a mă naște eu: într-un an a luat foc bradul de la niște lumânări care se prindeau cu clipsuri pe ramurile pe care era împrăștiată vată. Atunci a reușit să salveze câteva globuri pe care le aveam acum în față. Ne mai povestea că în copilăria ei nu existau globuri, ci agăța mere în care înfingea un chibrit. În vârf puneam întotdeauna aceeași stea, păstrată cu grijă de la an la an. Pe ramuri puneam artificii pe care le aprindeam cu grijă. Ghirlandele erau niște lânțișoare făcute din hârtie creponată și, mai târziu, din staniol. Am păstrat mult timp obiceiul de a pune vată și a crea senzația de brad încărcat cu zapadă. Apoi puneam bomboanele. Ne plăceau foarte mult și de câte ori aveam ocazia le mâncam apoi pe ascuns, având grijă să punem ambalajul la loc să nu se vadă lipsa ciocolatei dinăuntru”, a povestit Danileț.
Flavius Buzilă, solistul trupei Hara, își amintește cu drag cât de bună era comunicarea când tehnologia încă nu ne invadase viețile.
„Era o perioadă specială întotdeauna. O așteptam cu foarte mare drag și am câteva amintiri foarte vii legate de perioada asta poate și pentru că nu aveam foarte multe atracții, fiind perioada comunismului. Atunci așteptam sărbătorile cu foarte mult drag și entuziasm. Era un mare punct de atracție întâlnirea cu prietenii și cu rudele care veneau în vizită. Nu ratam nicio partidă de colindat. Formam niște trupe mari de tot, de la 6-7 prieteni până la 20-25. Mergeam și ne colindam între noi, colegii, prietenii, vecinii. Așa am învățat și foarte multe colinde și obiceiuri. Îmi dau seama acum că ceea ce mi-a plăcut cel mai mult era socializarea. Neavând gadgeturile de astăzi, ne conectam foarte mult fizic între noi: vorbeam, cântam, mâncam împreună, împărtășeam păreri, iar asta ne făcea bine și ne încărca foarte mult”, și-a amintit Flavius.
Pentru Cristina Grigore directorul executiv al Fundației Părinți Clujeni, Crăciunul copilăriei se asemăna cu poezia „Iarna pe uliță”, de George Coșbuc.
„În fiecare an, în satul meu, de Crăciun, timpul parcă stătea pe loc. Doar zăpada troienită se auzea sub ghetele îmblănite și larma săniilor care se auzea pe dealuri și pe ulițe. Dacă ați citit Iarna pe uliță de George Coșbuc, cam așa ne petreceam noi, copiii, mari și mai mici, vacanța de iarnă. Totul începea cu pregătirea pentru Crăciun, cu șirurile de covrigi specifici zonei, care erau cumpărați de la 25 de kilometri. 10-20 de șiruri de covrigi, pentru toți colindătorii. Apoi cu miile de nuci, biscuiți și, ulterior, după Revoluție, se adăugau bomboanele de pom, învelite în stanion de diferite culori. Ne pregăteam și așteptam nerăbdători să mergem cu colindul din casă în casă, pe la 50-60 de case, din seara Ajunului, până dimineața. Bunica ne făcute câte o traistă din până țesută în care adunam covrigii, turtele, bomboanele, nucile, merele, perele. Erau așa de grele, că, prin nămeții mari, abia le căram. Toți oamenii erau primitori și foarte zâmbitori. În nicio altă perioadă a anului comunitatea noastră nu era atât de bine dispusă, nici măcar la nunți”, și-a amintit Cristina Grigore.
Primul Crăciun pe care și-l amintește Ioan Aurel Pop, președintele Academiei Române și rectorul Universității Babeș Bolyai este cel pe care l-a sărbătorit când avea doar patru ani.
„Crăciunul este pe la noi, de aproape două milenii, Sărbătoarea Nașterii Domnului. Am învățat încă din liceu, adică în anii comunismului, că numele de Crăciun vine din termenul latinesc creationem (forma de acuzativ singular a substantivului creatio, -nis), acesta însemnând naștere, venire pe lume, creație. De altminteri, în italiana contemporană, expresia la mia creatura înseamnă „copilul meu”. În prima copilărie, înainte de a merge la grădiniță, am învățat rugăciunile simple, iar primul Ajun de Crăciun mi-l amintesc de la vârsta de 4 ani, când am plecat prin nămeți cu bunica prin oraș, ca să aibă vreme ai mei să împodobească bradul și pentru ca tata să se poată îmbrăca în Moșul. Bradul se făcea invariabil în 24 decembrie – nici mai devreme și nici mai târziu – iar în 25 decembrie mergeam la biserică ori ascultam slujba la Radio Europa Liberă. Când m-am plâns bunicii că Moșul, la școală, nu se cheamă Crăciun, ci Gerilă și că nu știu ce să mai cred, mi-a replicat tăios să nu cred decât ce spune ea, dar să nu spun asta învățătoarei … Crăciunul, în toată copilăria mea și apoi în toată perioada comunistă, a fost Crăciun, cu festivitățile cuvenite, cu credința în Dumnezeu, cu frumoase colinde, cu cozonaci și cu daruri, ca-n poveste … Nu am simțit sărăcia și nici interdicțiile, decât târziu, când, oricum, harul și credința întreceau voința diriguitorilor vremelnici”, a spus Ioan Aurel Pop.
