Actualitate
OPINIE. Pentru o lectură sănătoasă a realității
S-au făcut și se fac în continuare previziuni cu privire la rolul pe care jurnalismul (media, mass-media, new media, rețele etc.) îl are/îl va avea în societățile de tip democratic (iliberal, populist, autocratic etc.) în noul context informațional-digital.
Dincolo de rolul clasic, acela de (supra)veghetor al democrației, putem vorbi (deja) despre profeții pe jumătate confirmate, cum sunt acelea care prevedeau pentru media un rol de selector, de filtru și ierarhizator de informații (nu atât de colector), un rol de certificator de autenticitate al informației publice difuzate (inflaționist), așadar, un mijloc eficient (profesionist) de combatere a știrilor false (fake news) și un instrument util de înțelegere a realității, tentată tot mai mult de „adevăruri alternative”, de natură să sperie și să confuzeze. Anticipez că pe măsură ce jurnaliștii „își vor veni în fire” (vor conștientiza pericolul în care se află breasla lor, vor abandona parti pris-urile, patimile și partizanatele, vor reveni la normele deontologice de bază și își vor (re)asuma rolul social primar), aceste misiuni noi vor fi tot mai evidente și tot mai bine însușite și îndeplinite.
Ne dăm seama cu toții (tot mai mult și tot mai evident) că nu de informații ducem lipsă astăzi, acum când orice smartphone la purtător este un „televizor portabil” și orice deținător este un „jurnalist potential” (avant la lettre).
Ne dăm seama cu toții că (prea) multă informație (despre un subiect și despre orice subiect irelevant) nu ne ajută deloc, ci mai mult ne încurcă și că e nevoie de cineva (în care să avem încredere) care să ne ajute să facem ordine în dezordinea bombardamentului informațional la care suntem supuși, fără de voie chiar.
Mi-au venit în minte aceste lucruri cu gândul la multe, dar cu deosebire la evenimentele (mediatice) principale ale sfârșitului/începului de an, cum au fost accidentul de circulație grav al fostului ministrului Daniel Chițoiu, incidentul medical tragic (cu deces) de la Spitalul Floreasca, dar mai ales la asasinatul politic din Irak, un fel de casus belli (motiv de război), respectiv, executarea prin atentat, la comanda președintelui Donald Trump, a generalului și liderului iranian Qassam Soleimani. Nu că acestea ar fi asemănătoarea prin ceva, dimpotrivă, sunt foarte diferite, singurul element comun, eventual, fiind faptul (semnificativ, de altfel) că s-au petrecut în perioada Sărbătorilor de iarnă (sau după sărbători), o perioadă specială pentru media, caracterizată prin penurie de evenimente importante și în care orice faptă (reală sau ipotetică) este amplificată, rostogolită, hiperbolizată și detaliată până la exces și abuz. Deosebirile dintre acestea (de amplitudine, gravitate, consecințe, interpretare etc.) sunt evidente, iar mai ales acest din urmă subiect mediatic (atentatul din Bagdad) este un caz școală pentru modul în care poate fi prezentat, interpretat, mediatizat, perceput și asumat un eveniment. Este și o pildă despre cum ne putem emoționa/înfricoșa/înverșuna împotriva unui subiect, pornind de la necunoaștere, utilizare de surse greșite și interpretare eronată sau partizană a faptelor prezentate pe diverse căi.
Aici este cheia unei lecturi corecte a evenimentelor și a unei înțelegeri realiste și utile a faptelor.
Intenția mea aici (nici inițială, nici finală) nu este de a pune (eu) ordine într-un subiect foarte important, grav, complicat și răsmediatizat, ci (cel mult) a ușura o utilă și corectă lectura a lui, a o păstra pe o traiectorie cât mai apropiată de realitate, a o „dezbrăca” de învelișul umoral-emoțional care ar putea distorsiona sensul real. Un fel de model de consum mediatic al unui fapt, deopotrivă, greu de înțeles și generator de consecințe (potențial) grave. Câteva observații utile:
*În asemenea momente cheie, redacțiile de știri (televiziunile, îndeosebi) „preiau” masiv de la alții, la întâmplare, improvizează, recurg la orice specialist disponibil (indiferent de competență, orientare, credibilitate, interes) numai pentru a face față. De înțeles, dar nu și rezonabil/responsabil față de publicul lor
*Sursele cele mai puțin credibile (în asemenea situații limită) sunt chiar cele direct implicate (Trump, sursele oficiale americane, iraniene etc.). Ele nu trebuie ocolite (de către cineva care vrea cu adevărat să înțeleagă), dar trebuie tratate cu prudență și distanță, ele nu se raportează la adevărul factual
*Cu detașarea necesară trebuie interpretate sursele oficiale partizane în raport cu conflictul (UE ca întreg, Germania, Franța, Rusia, China, Israel, Emiratele Arabe, Turcia etc.), pentru că sunt părți strategice interesate și nu se raportează la adevăr în general, ci la interesul lor ca entitate politică/statală în raport cu evenimentul
*Nici specialiștii autentici în subiect nu sunt credibili în mod absolut, pentru că și ei au parti pris-uri, interese, job-uri, ținte, teorii de demonstrat etc.
*Cu atât mai puțin, falșii/pretinșii/conjuncturalii specialiști, care vor să devină interesanți, să puncteze, să fie băgați în seamă în situații critice de maxim interes
*Reperele cele mai sigure (pentru consumatorul obișnuit) rămân instituțiile mediatice (brandurile) sigure, certificate, probate și persoanele (jurnaliști, specialiști) pricepute și percepute drept credibile, neutre, oneste din alte împrejurări
Ar fi și acesta un (mic) început de educație media, care să ne scutească de bătăi de cap inutile, înțelegeri greșite, umori primejdioase sau interpretări nejustificate. După cum a fost cazul „execuției” din Orientul Mijlociu.
