Opinii

INTERVIU - Călătorii interioare, cu Hanna Bota

Puțini sunt cei care fac din pasiune un mod de viață. Și mai puțini aceia care își transformă viața într-o poveste. Hanna Bota este un astfel de om. Viața a purtat-o dintr-o parte într-alta a lumii și, din fiecare călătorie,

Interviu realizat de Mihaela Gligor

Hanna s-a întors cu o poveste. Pe care a avut bunăvoința să ne-o împărtășească, de fiecare dată. Purtându-ne din îndepărtatul Vanuatu până pe Gange, din Africa până în Scandinavia, cărțile Hannei Bota demonstrează, dacă mai era nevoie, că omul este capabil să-și împlinească, perseverând, și cel mai tainic și îndrăzneț vis. Iar lumea e doar la un pas distanță. Important e să visezi. Mai devreme sau mai târziu, visul poate deveni realitate.

Mihaela Gligor: Hanna, povestește-ne puțin despre tine. Cum ai devenit scriitoare? Ce anume te-a determinat să intri în fascinanta lume a poveștilor?

Hanna Bota: Ghiceam povești înainte de a ști să le scriu. Apoi, când am descoperit cum pot să le „eternizez” cu ajutorul literelor, am început să le aștern într-un caiet (pe care l-am pierdut). Am scris prima poezie în clasa întâi, apoi am umplut caietul cu povestioare despre nori, fulgi de zăpadă, fire de iarbă..., realizând că pot crea poveste din orice. Asta mi-a dat o extraordinară libertate interioară. Poate că tot asta a contribuit la realizarea unei lumi lăuntrice aparte, ca o dedublare a realității pe care o trăiam, astfel că puteam oricând să mă furișez în lumea mea neștiută și inaccesibilă altora. Când am împlinit 18 ani eram conștientă că trăiesc în două lumi, am și comis un act de „înfiere” în lumea a doua, am descris acest eveniment în Cronicile memoriei (Ed. Casa Cărții de Știință, 2010), am „fugit” de acasă pentru a-mi sărbători majoratul ruptă de familie, ca să intru definitiv și conștient în noua mea lume, decretând eterna ei existență în ceea ce mă privește. Nu știu cât este de dorit acest lucru pentru cineva care trăiește foarte ancorat în prezent, în activitatea emisferei stângi a creierului, dar eu trăiam alegând intuitiv o serie de evenimente, îmi accesez creativitatea emisferei drepte nu doar în literatură, ci și în viața de zi cu zi, dedublarea aceea se continuă și azi.

Pare că sunt o ființă activă, foarte „pe fază” în ceea ce se întâmplă în jur, practică, capabilă să rezolv o serie de lucruri, de aceea am putut întreprinde un lanț de călătorii, uneori evenimentele atrăgându-mă în situații limită, precum în triburile băștinașilor din satele tradiționale vanuateze, unde am rezistat singură fără nicio problemă. Dar dincolo de elementele vieții raționale, m-am bazat adesea pe intuiția și capacitatea mea de a empatiza, de a mă identifica cu persoanele, cu nevoile și atitudinile lor, fie ele oricât de diferite de ale mele. Ceea ce pentru un occidental părea nebunesc și periculos, mie mi se părea doar diferit, dar acceptabil.

"Tot ce scriu e realitate, chiar și ficțiunea"

Mihaela Gligor: Cât de greu este să croiești o poveste? Știu că înainte de a începe un nou roman te documentezi foarte mult asupra subiectului. Cât e realitate în ceea ce scrii și de unde începe ficțiunea? 

Hanna Bota: Da, am câte un dosar pentru fiecare carte cu tot felul de informații, idei și structuri de planuri. Uneori durează ani de zile ca să mă informez. Dacă nu sunt mulțumită, nu trec la scris, ci abandonez până știu exact ce vreau și până am tot ce îmi trebuie pentru a porni. Nici nu public iute o carte terminată. Se poate să dureze ani până la publicare. Nu-i nicio grabă pentru mine. Poate de aceea am publicat târziu, nu am fost o foarte tânără debutantă. Și tot de aceea, acum, am scrise 3-4 cărți (poezie și proză) care ar putea fi publicate, dar cine știe când vor fi (fără să pun la socoteală textul lucrării de doctorat, care e și acela editabil).

Tot ce scriu e realitate, chiar și ficțiunea, adică e realitate interpretată. Uneori interpretată prin personajele care suportă o prezentare diferită a realității, alteori interpretată prin simboluri și metafore, deoarece, se știe, metafora și simbolul sunt superioare limbajului direct, ele suportă mai multe posibilități de decriptare, îmbogățesc realitatea. Astfel, și ficțiunea este realitate sau posibilă realitate, deoarece în universul nostru fizic (cuantic) orice posibilitate este o realitate, depinde de intenție și de observator. Sigur, tot ce am afirmat mai sus poate fi amendat, dar nu e departe de adevăr ceea ce încerc să susțin: tot ce scriu este realitatea pură. Așa îmi interpretez eu textele. Lucrurile chiar s-au întâmplat. Că în imaginația mea, că în realitate, dar interpretat diferit de mine, că exact la fel interpretat de toți oamenii, asta nu mai contează. Pe de altă parte, în acest mod, un scriitor poate fi extrem de sincer, se poate dezgoli în fața cititorului fără să aibă niciun pic de pudoare, ca să dea textului autenticitate, viață, fiindcă este protejat tocmai de metaforă, simbolism și interpretare.

Mihaela Gligor: Cum anume te-a îmbogățit experiența personală în fiecare din locațiile descrise atât de frumos în volumele tale? Cât de greu este să fii prezent în propriul roman? Cât de mult trăiești tu prin personajele tale? Cât de bine îți seamănă ele?

Hanna Bota: Am înțeles că am nevoie de trăire ca să pot transmite, că nu mă mulțumesc cu imaginația, că nu-mi ajunge lumea mea „a doua” pentru a fi autentică, ci îmi trebuie experiențe diferite de ceea ce oferă preajma. De aceea călătoresc. Orinde pășesc iau cu mine și cititorul, întotdeauna am avut o raportare față de sine prin raportare față de Celălalt (foarte bine a surprins Irina Petraș, în notele de recenzie ale textelor mele, această latură a ființei mele: nevoia de a-mi întregi, confirma, exprima Sinele prin raportarea la Celălalt, care nu e doar cel din apropiere, ci, pentru mine, e și cel de foarte departe, care pare complementar, tocmai de aceea devine parte din întreg).

Nu e greu să fii prezent în romanul pe care-l scrii, e invers: nu poți să nu fii prezent în el. Fiecare personaj e un fel complementar al tău, un alter-ego, îi împrumuți gândirea, limbajul, trăirile, îi creezi personalitatea și îi dai viață din viața ta. Scriitorul se scrie pe sine în sute de ipostaze. Chiar dacă spune că nu e așa, poate nu-și dă seama că e așa, dar nici nu poate fi altfel. Scriem ceea ce suntem în mii de fețe. Că scriem mai bine sau mai slab, aici nu e vorba de capacitatea de literaturizare, ceea ce suntem noi – scriitorii – este umanitatea în fațetele ei, este fiecare om în posibilitatea lui de a reacționa în evenimente similare, cu înțelgerea similară și conjunctura specifică în care se află personajul. Noi suntem toți ceilalți, astfel devenim doar niște receptori ai unor trăiri pe care le interiorizăm și apoi le dăm drumul prin intermediul cuvintelor, adunând dintr-un câmp de atracție (aici aș aminti câmpul morfic al planetei cercetat de Sheldrake) ceea ce trăiește individul dintr-o totalitate de evenimente. Individul fiind eu în toți ceilalți și invers. Sunt salutara principiului de unime a tuturor indivizilor planetei, ca un organism care evoluează, eu fiind o celulă din acest corp numit umanitate.

Mihaela Gligor: Ai fost în Arhipelagul Vanuatu, la capătul lumii, la începutul ei, de fapt. Ai fost și pe urmele lui Eliade, în India, la fel pe urmele lui Hannibal în Africa. Cât de mult te-au schimbat aceste călătorii inițiatice? Ce anume ai găsit în aceaste căutări?

Hanna Bota: Fiecare călătorie era mai mult decât o poveste trăită, însemna o apropiere de civilizații, de puncte de vedere, o descoperire a unuia prin celălalt. Eu eram acolo ca reprezentantul „alor mei”, ca să îi văd pe „ei” și să le fac cunoștință „lor” cu „noi”. Nu ca un cercetător, ci ca un OM. Nu cu o agendă de urmărit, ci cu un suflet de trăit, cu o inimă de bătut la unison. Îmi luasem în serios, în micul meu fiind, acel gând: eu apropii pe oameni între ei, sunt un liant în a se descoperi, aprecia și iubi unul pe altul, pentru a elimina neînțelegerile, lupta de orice fel, deosebirile artificiale. Cât timp credeam acest lucru, nu îmi era frică, oamenii sunt deschiși pentru înțelegere și apreciere. Fie că sunt în satele de pescari de pe Dunăre, de pe Gange sau de pe malul Pacificului, între triburi nu demult canibale din Vanuatu, fie că sunt cămilari în Sahara, arși de soare în Bărăgan sau lihniți de foame în suburbiile Calcutei. Măreția interioară a omului e asemenea unui templu în care să te închini, dacă apuci să vezi sacralitatea vieții. Dacă nu, faci politici de supraviețuire, eliminând ce nu încape în structurile sistemului.

"Sunt alt om după fiecare călătorie"

Mihaela Gligor: Cât de mult diferă lumea, văzută la TV, în documentarele de pe Discovery, de lumea adevărată? Cât de mult te-a schimbat contactul direct cu lumile pe care le descrii atât de frumos în cărțile tale?

Hanna Bota: Așa cum diferă un pahar de apă rece băut, de unul privit, când mori de sete. Informația există, o poți primi și stând în fotoliu, dar nu o poți trăi. Oare de informație ducem lipsă sau de viață? Avalanșa de informație ne-a dus la suprasaturație, obezitate intelectuală și lehamite. Dacă nu se combină cu trăirea, avem de suferit, nu în intelectul nostru, ci în suflet, căci duce la interpretarea greșită a realității. Asta în cazul în care informația e corectă și nu manipulată pentru a servi unor interese, a susține diferențe, rasism, ideea de supremație a occidentalului, ca hegemonia acestuia să se așeze și mai bine. Căci în cazul în care informația e manipulată, iar la ora actuală știm cât este de controlată mass media, chiar și în cazul documentarelor, atunci și intelectul are de suferit, se creează un scurt circuit care ne face extrem de vulnerabili în a ni se servi realități gata digerate. Și libertatea lăuntrică devine o iluzie.

Nu spun că toți ar trebui să facă înconjurul pământului – la propiu – ca să afle adevărul, deși n-ar strica. Ceea ce spun e că ar fi mai benefic dacă ne-am da mai mult de trăit și mai puțin de înghițit imagini televizate. Lumea virtuală are darul cel mare de a ne hipnotiza și de a uita să ne mai scoată din artificial.

Cât m-a schimbat? Sunt alt om după fiecare călătorie. Un alt pas, o altă înțelegere, un avans prin care nimic nu mai e la fel ca înainte. Avans în a înțelege realitatea umanității, propria-mi realitate, nevoile sufletului, capcanele minții și ale conceptelor, ale sistemelor manipulatoare, valoarea omului, frumusețea vieții, și e prea puțin câte pot scrie aici.

Mihaela Gligor: Prin ce suntem noi, românii, europenii, occidentalii în general, diferiți de ceilalți? Ce au ei și noi nu avem? Crezi că raportarea la sacru ne apropie sau ne îndepărtează?

Hanna Bota: Cred că occidentalii am căzut în capcana minții, a hipertrofiei intelectului, a logicii și rațiunii, care sunt bune la nivelul lor, dar manifestându-ne doar în ele, nu apucăm să trăim decât pe o falie extrem de îngustă a realității, având un punct de vedere foarte restrâns. Goana spre a deține: faimă, bani, putere, control, relații care să ne afirme poziția, ne-au hipertrofiat ego-ul încât nici nu știm că mai există și altceva înafară de asta. Ne-am restrâns viața la preamărirea eului, un eu fabricat mental, susținut emoțional și biologic. Dar conștiința noastră, sufletul nostru? Entitatea aceea care nu are nevoie de nimic, pentru că le are pe toate, totuși nu e băgat în seamă și strâns într-un colț, nelăsându-i șansa de a ne arăta sensul și măreția vieții! De aici gama largă de frustrări, de rupturi interioare, schizofrenii și psihoze. Infirmitate sufletească.

Chiar și religia, care ar fi trebuit să ne arate drumul sacrului, a devenit o manifestare egotică, în care ne hrănim din când în când sufletul cu câte-un ritual, o slujbă, un text sacru citit la repezeală, o rugăciune, o închinare, ca să ne liniștim conștiința, împlinite iute-iute, că nu e timp. Avem timp doar să alergăm mai repede spre bătrânețe și moarte, că unde am alerga dacă nu avem răgaz de a trăi? Asta am învățat în ritmul calm al vanuatezilor (yeni Yapa Nikiauris mi-a reproșat direct că, noi, occidentalii, nu mai știm să trăim, doar să alergăm, pentru că noi nu mai deținem timpul, ceea ce ei încă nu au pierdut!), am văzut în ritmul de viață al indienilor (săracii de ei, nu au un pumn de orez, spunem noi) în care timpul este suprimat când îți cauți cu calm întâlnirea cu sinele tău interior, asta am învățat și de la cămilarul Ibrahim care purtându-mi cămila prin deșert (vorba vine, un pic de plimbare la granița Saharei) spunea că deșertul de face înțelept, vezi că tu treci, dar el este veșnic la fel, el este etern, și-atunci nu te mai simți atât de important.

Și totuși facem parte din același corp: umanitatea. Ei nu evoluează fără noi, nici noi fără ei. Suntem parte al aceluiași întreg (deși ne mai omorâm între noi, ca și cum mâna dreaptă ar tăia mâna stângă, spunând că nu e destul de avansată în concepte, că restul trupului are nevoie de materia primă care o hrănește). Nu aș judeca lucrurile spunând, vorba lui Blaga: care-i mai adevărat și care-i mai frumos. Ar fi prea puțin. Doar că prin călătoriile mele și cărțile care le urmează trimit următoarea informație în univers: oamenii de pe planetă merită iubiți, eu îi iubesc, mulți îi iubim, sistemele opresive nu vor avea izbândă la nesfârșit, hrana ajunge pentru toată lumea, fericirea e în interiorul fiecăruia, bogată cât un univers, manipularea se va nărui, deoarece Conștiința care unește Umanitatea va schimba pragul de percepție al indivizilor, făcându-i să înțeleagă că răul făcut cuiva – chiar la mii de km distanță, chiar și prin trupe de forță necunoscute nouă – e rău făcut sinelui. Și tot ce aș spune, chiar dacă nu e citit de foarte multă lume, se conservă și rămâne într-o oarecare formă în univers (asta știm de la Einstein), acum știm și că orice gând este energie electromagnetică, deci și acesta se conservă, cu atât mai mult dacă e cuvânt scris. Așa că merită să scriu, nu?

Mihaela Gligor: Dacă ar fi să exprimi, printr-un singur cuvânt, trăirea ta vis-a-vis de experiențele trăite în Vanuatu și în India, care ar fi cuvântul potrivit și de ce?

Hanna Bota: Totul e Una, Totul se leagă, eu sunt Întregul, Întregul se manifestă prin mine. Indivizii par că sunt separați, dar când îl descoperi pe Celălalt, descoperi că ești tu într-o altă variantă. Că-n circumstanțe asemănătoare ai gândi și acționa ca el. Dar ca să-ți dai seama de asta, nu e suficient intelectul, intuiția și empatia sunt mult mai de folos.

Mihaela Gligor: Care carte ți-e cea mai dragă și de ce?

Hanna Bota: Tu ești o scriitoare, cred că ai simțit că întotdeauna ți-e dragă cartea pe care tocmai o scrii. Pentru că de cele publicate, odată „aruncate” pe piață, trebuie să te desparți, cum se desparte o mamă de copilul crescut; cărțile devin un bun public, nu mai sunt sută la sută ale tale; recenziile, cititorii prin interpretările lor, interiorizarea de către alții, schimbă textul, informația, corpul cărții. Cuvintele rămân aceleași, dar cartea fie se îmbogățește, fie se sluțește, în funcție de mulți factori. Însă cartea pe care tocmai o scrii este încă doar a ta, poți s-o creezi cum îți cade mai bine sufletului, o tai, o crești, o rotunjești, o trăiești, sufli suflare de viață între filele ei, o îndrăgești, apoi o privești și spui: poți să pleci, de-acum te pot avea și alții.

Mihaela Gligor: Ai avut lansări și conferințe peste tot în țară. Cum a reacționat publicul român la poveștile tale? Cum au perceput cititorii lumile minunate prin care ai umblat și pe care le-ai prezentat cu atâta dăruire față de ei, cititorii, în primul rând?

Hanna Bota: Oamenii sunt încă foarte dornici de povești. Mai mult povești spuse, decât citite. Întotdeauna i-am văzut fascinați sub impresia pe care le-au creat-o imaginile, transmiterea trăirii prin viu grai. E altceva față de carte. E mai viu. Realitatea e că îi iubesc pe oameni, de aceea am călătorit ca să-i descopăr pe ei, eu nu călătoreasc pentru locuri și artefacte, deși îmi plac și acestea și nu ratez astfel de șanse, dar niciodată în detrimentul oamenilor. Ei sunt universul pe care îl caut și care mă uluiește. De aceea, când vorbesc în public, reușesc să transmit aprecierea mea față de oameni și să primesc același feed-back.

Mihaela Gligor: Unde te vezi peste 10 ani? Ai schimba ceva în viața ta?

Hanna Bota: Vorbești de timp viitor și de timp trecut... eu mă străduiesc să trăiesc prezentul ca fiind singura realitate pe care o am, restul este doar proiecție (viitorul) sau amintire (trecutul). Deși am oarecare planuri, caut să nu fac proiecții foarte rigide, ar fi casabile,  știu doar că voi face și voi merge exact acolo unde e nevoie să subliniez unitatea în felul în care pot eu să o fac. De obicei drumurile nu eu le-am căutat, ci ele pe mine, ele mi s-au deschis astfel încât nu am putut să mă opun lor, iar când am proiectat eu, făcând calcule foarte bine trasate, nu mi-a ieșit nimic. Spuneam la început că nu funcționez prea bine pe schela logică a emisferei stângi, ci mai mult pe creativitatea și intuiția celei drepte – dacă pot să-l cred pe Daniel Goleman pe cuvânt.

Iar de schimbat? O vreme, după ce ți se adună câțiva ani trăiți în sacul de timp cărat, te trezești că ai făcut și greșeli, că era bine de alegeai, acționai, avansai altfel. Că ai vrea să schimbi ici, colo. Ani de zile am gândit astfel și am căutat să iau decizii în ideea ce a nu-mi părea mai târziu rău... Apoi, a venit o zi când „m-am prins” că lucrurile funționează altfel. Ești unde ești în prezent datorită lucrurilor și drumurilor alese anterior. Nu poți nega prezentul. Adică poți, dar nu-ți folosește la nimic, decât să-ți mai adauge o frustrare. Sunt aici tocmai pentru că a trebuit să aleg și „rău” și să sufăr uneori, dar numai timpul – pe care noi nu prea îl deținem, spunea yeni – mi-a arătat că suferința respectivă a fost marele dar al vieții, ca să ajung unde trebuia să ajung. Că frustrările, neîmplinirile, căutările au format un drum  ca să ajung unde sunt. M-am împăcat cu tot ce sunt. Nu vreau să schimb nimic, nimic. Mulțumesc lăuntrului meu pentru fiecare alegere, căci experiențele fac viața. Pentru asta sunt aici, ca să trăiesc și să experimentez creșterea ființei mele, a umanității.