Opinii

Iohannis și 11:46

În ianuarie `99 m-am mutat în Sibiu, unde am lucrat ca jurnalist, timp de 7 ani. Țin minte perfect stadiul în care era orașul atunci, o urbe bătrânească și plictisită, în care oamenii erau sătui de cei pe care-i aleseseră.

Se tot perindaseră pe la Primărie, cu efect zero asupra binelui comunității. M-am obișnuit destul de greu cu atmosfera orașului, care amuțea odată cu venirea serii. Zgomotul obloanelor din lemn, trase peste ferestre, mă scotea din sărite. O vreme, mi-a lipsit forfota din Iașul meu…

La alegerile din 2000, toți cei din redacție au fost distribuiți pe la secțiile de votare, cu misiunea de a face sondaje la ieșirea de la urne și a comunica în timp real informațiile către echipa care le centraliza.

Iohannis Klaus Werner, un profesor de fizică devenit cunoscut după ce preluase postul de inspector școlar general, era creditat cu oarece șanse în competiția pentru fotoliul de primar, fiind vizibil construit din alt aluat decât restul politicienilor. Nu și-a făcut campanie electorală costisitoare, cu surle și trâmbițe, nici n-a distribuit din elicoptere flyere (cum a făcut un aspirant la Parlament), peste gropile din asfalt. Acolo unde era asfalt, evident, pentru că 60% dintre străzile din oraș erau pe atunci neasfaltate.

Iohannis a venit în fața sibienilor cu numele german și cu un mesaj scurt, extrem de inspirat: „Pentru ca treaba să meargă ceas!”. Acesta a fost modul lui de a promite și de a-și lua angajamente.

În cel de-al doilea tur de scrutin, înainte de ora 24, am reușit să centralizăm datele de la secțiile de votare. Numele celui pe mâna căruia ajungea Sibiul era Iohannis, cu toată marja de eroare posibilă.

N-am să uit, cât trăiesc, euforia din redacție! Nu eram prea ancorată încă în viața Sibiului, dar era evident că Iohannis însemna altceva. Avusese o campanie absolut decentă, iar în fața discursului sau sec și serios, păleau orice încercare de atac și orice listă cu promisiuni, de care oamenii erau sătui. Ne-am strâns, cu toții, în jurul unui coleg care pusese mâna pe telefon și formase numărul lui, să-i spună vestea cea mare. Nefiind prima dată când dădeam astfel de vești unui proaspăt ales, ne așteptam să fie în al nouălea cer și să ne invite la o băută zdravănă, așa cum se obișnuia. Câteva secunde bune a tot sunat telefonul, până să răspundă noul primar. Cu voce calmă, aproape adormită, rostind cuvintele într-un mod specific, a spus doar atât: „Vă mul-țu-mesc fru-mos! Dar a fost o zi grea și mă odihneam. Oricum, aflam vestea și dimineață”. Și asta a fost tot. Era, clar, construit din alt aluat! Iar procentul cu care câștigase în fața candidatului PSD era neașteptat: 70%.

Până la următoarele alegeri, din 2004, orașul s-a transformat vizibil, iar sibienii l-au ales pentru a doua oară, cu un scor incredibil - de 88,7%. Oamenii au conștientizat că se întâmplă ceva cu orașul lor, că se mișca lucrurile, și l-au mandatat în continuare pe Iohannis, pentru a-și continua proiectele.

În 2008 a câștigat din nou, cu 83,26% din voturi, iar în 2012 cu 77,89%. Procentele i-au scăzut puțin înainte de ultimul mandat, nu pentru că sibienii și-ar fi pierdut încrederea în el, ci pentru că l-au sancționat, oamenii simțindu-se părăsiți, când a acceptat propunerea de a fi premier. Pe mâinile cui ar fi lăsat orașul, el, Iohannis-ul nostru? Cam așa gândeau. Știți ce e interesant? Că numarul etnicilor germani din Sibiu nu depaseste 1.500. Așadar, nu se poate spune că a câștigat pentru că a fost votat de sași, ci pentru că a reușit să ne convingă pe noi, ceilalți.

Astăzi, cei mai mulți dintre sibieni au înțeles că mecanismul de conducere creat în Primărie de Iohannis e atât de bine pus la punct, încât ne-am descurca și dacă ar părăsi fotoliul, mandatând cu încredere pe cineva care să-i preia ștafeta. Astăzi, niciun cunoscut de-al meu, care l-a sancționat la vot în 2012, nu-l mai judecă pentru că are aspirații mai înalte.

Îmi plac teribil oamenii punctuali. E o calitate a celor organizați, răspunzatori, pentru care cuvântul dat e literă de lege. În Sibiu, mai ales printre jurnaliști, e proverbial obiceiul lui Iohannis de a te accepta la o discuție, la ore ieșite din tipar. Daca motivul discuției nu e de urgență maximă, ești sunat înapoi de cineva de la cabinetul lui și anunțat că, într-o marți, să zicem, în data de 7, primarul Sibiului te așteaptă, la ora 10:27. E strict problema ta dacă îți permiți să uiți sau să întârzii. În acea marți, în data de 7, la ora 10:27, ușa primarului se deschide, pentru că tu ai confirmat prezența la întâlnire. Da, noi ne mirăm teribil, însă asta înseamnă, de fapt, normalitatea.

De curând, un prieten jurnalist mi-a povestit un episod care ar trebui predat la cursurile despre caracter, organizare și punctualitate, dacă s-ar inventa vreodată așa ceva. Stabilise o întâlnire cu Klaus Iohannis, tot așa, pe la un 11:46. Ziaristul a ajuns mai repede cu vreo câteva minute. Tot mai repede, ieșise și primarul dintr-o sală unde oficiase o căsătorie. L-a găsit pe jurnalist așteptându-l în anticameră, l-a salutat, a trecut pe lângă el și a intrat în birou, unde a mai stat câteva minute, până a bătut ceasul 11:46. Pentru că aceea era ora cu care căzuseră de acord amândoi. Asta nu înseamnă impolitețe, ci o agendă pe care o respecți cu sfințenie, până la ultima secundă. E dovada clară că fiecare oră are aceeași valoare, unde scrie că întâlnirile se fixează doar la și jumătate, ori la fix? Și mai e atitudine fermă, seriozitate, care obligă la comportament similar.

Cât despre Sibiul de astăzi, pot să spun doar atât. Vinerea, îmi e îngrozitor de greu să mă decid la ce evenimente să particip în weekend și la care să renunț. Nu mă mai deranjează deloc zgomotul obloanelor trase pe înserat, pentru că nu se mai aud. Se aud concerte, focuri de artificii, vocile celor ieșiți din case. În oraș, la evenimente, merg ori pe jos, ori cu vreun taxi, ca să nu pierd vremea căutând un loc de parcare. Noi, sibienii, am avea unde parca, dacă nu ne-ar ocupa spațiul mașinile venite din toate colțurile țării. Le dăm întâietate lor, din respect pentru că fac un efort să bată drumul până aici, ca să vadă Sibiul. M-am obișnuit și cu „traficul greu” din centrul orașului, mai exact cu grupurile de turiști japonezi care își întind aparatele foto in toate direcțiile, de te simți obligat să te apleci, ca să nu le intri în cadru. Și m-am mai obișnuit cu un lucru. Indiferent că e chemat pe scenă, în calitate de organizator de evenimente, sau traversează singur Piata Mare, în drum spre birou, când apare Iohannis, oamenii încep să-l aplaude…

Fiind conectată la viața orașului și din interior (cu obiceiul jurnalistic de a verifica informațiile din mai multe surse) aș putea combate, punctual, fiecare atac nedrept pe care e nevoit Iohannis să-l suporte în această campanie. Dar, nu acesta e scopul textului de față, are cine să-i ia apărarea.

Eu doar despre semnificația lui 11:46 am vrut să vorbesc… în rest, fiecare să-și aleagă președintele, după calitățile pe care le descoperă și le admiră la fiecare candidat.