Opinii

În pas de handbal

Ca urmare, înțeleg, a unei concepții noi, coerente, funcționale și eficiente de PR a FRH, am beneficiat și eu de o invitație la Trofeul Carpați la handbal feminin, desfășurat la Cluj-Napoca în acest weekend.

Ca persoană așa-zis ocupată, dar mare (și pretențios) amator de sport (de televizor, în general), care a savurat săptămâna trecută 4 „personale” (calificarea lui Juventus în UCL, urcușul lui Roger Federer la Indian Welles, prestația lui Ronnie O’Sullivan la Marele Premiu Mondial la snooker, din oficiu, victoria Simonei Halep), am purces, așadar, împreună cu soția, la două seri de handbal feminin, pentru eveniment în sine, dar și pentru a vedea Sala Polivalentă. Reîntâlnirea mea cu handbalul a fost relativ naturală, deoarece am practicat acest sport în prima tinerețe, îl înțeleg, îl urmăresc în continuu, cu coada ochiului, și aș face și mai mult dacă aș găsi motivație și atracție, la nivel local și național. În cazul de față, mi-am găsit cu destulă ușurință „zonele de interes”, de exemplu participarea unor echipe foarte puternice la nivel mondial, a vedea cu „ochiul liber” ce se joacă acum în handbalul feminin internațional, prezența echipei României, cea mai bună dintre jocurile de echipă din țară, o selecționată seducătoare și capricioasă, ce face mereu promisiuni și, din când în când, oferă satisfacții.

Întâi de toate, am rămas mirat cât de ușor s-a umplut „Polivalenta”, cât de „firesc” s-au strâns 7.000 de oameni, pentru a face cele mai vizionate meciuri de handbal (dar nu numai) din toată istoria sportului românesc de sală, știut fiind (și dureros) cât de greu se strâng miile de spectatori, „în vecini”, la meciurile lui „U” Cluj, o echipă care numai de iubire nu duce lipsă. Lume pestriță, de toate vârstele, categoriile, dorințele și inițierea în sport, s-a dus la sală cu entuziasm și bucurie, cu sufletul deschis, fără încrâncenare și așa s-a comportat până la final, cu toată amărăciunea înfrângerii favoritelor.E o întrebare, dincolo de PR, ce au căutat și au găsit oamenii la sala, ce i-a atras, ce i-a unit, ce i-ar putea aduce din nou. Explicații se pot găsi destule, comparații se pot face cu duiumul, unele vor fi fiind superficiale, dar concluzia este că „se poate” și asta, cred eu, trebuie reținut.

Desigur că la bază stă, cum am precizat, un concept și un efort organizatoric conștient și asumat, nu prea utilizat în sport pe plaiurile noastre, care poate aduce rezultate federației de specialitate și care, probabil, ar trebui preluat și de către alte federații, aflate în lipsă de resurse, idei și public. Pentru că, e limpede, acolo unde sunt spectatori, acolo vor fi și investitori/sponsori și vor fi și bani. Și invers. Iar publicul se duce, am văzut și vedem, în locul unde îl cheamă cineva, îi place ceva, găsește ceva, primește ceva, chiar indiferent de manifestare. (Ca la hypermarket!?). Sportul românesc, în mare suferință, nu trebuie să trăiască din mila cuiva, din generozitatea forțată și, eventual, din nostalgia cuiva când poate oferi atât de multe lucruri. Rețeta, cred eu, este una organizatorică, ține de aplicarea unor modele culturale/comerciale/comportamentale, de inteligență, răbdare, listă justă de priorități și mai puțin de dorința de căpătuială rapidă, corupție, popularitate vulgară sau de împrumutul de notorietate din sport. Toate aceste proaste obiceiuri autohtone au dus la distrugerea sportului românesc, la compromiterea investiție în domeniu, la discreditarea sportului în sine, îndepărtând publicul interesat și investitorii, deopotrivă. Din acest punct de vedere, evenimentul handbalistic de la Cluj poate fi un bun exemplu.

Nu în ultimul rând, am văzut cu ochii mei (și mi-a plăcut) ceea ce nu se vede și nu se poate vedea niciodată (și știam asta) la televizor, adică sportul adevărat, cel din teren sau, cel puțin, din tribună.  Au evoluat 4 echipe din 3 culturi sportive diferite, cea nordică (de succes), a forței prevalente, cea braziliană, (campioană mondială) a măiestriei și iuțelii și cea românească (o combinație necristalizată), a tehnicii, tacticii și forței. Nordicele (aici Suedia și Germania) joacă predominant „pe centru” cu o forță dusă până la „violență”. Se pătrunde, se angajează, se lovește, se trage până la limita (tot mai largă) îngăduită de arbitri. Handbalul cu adevărat îl fac niște fete „spătoase” și „înalte” care practică un spectacol brut al forței tacticizate. Brazilia (unii s-au mirat că e CM, eu nu) a jucat tot timpul în atac cu interi sub 1,80 m, iar cea mai bună jucătoare a lor (Ana Paula Rodrigues-Belo) are 1,72 m. Ele merg pe îndemânare și rapiditate, mizând pe relația unu la unu, pe depășiri și execuții. O altă filozofie, un joc extrem de diferit și încântător atunci când funcționează. Se spune că „românii au talent”, o spune și noul antrenor la naționalei noastre, suedezul Tomas Ryde, și o demonstrează rezultatele din istorie. Au fost două meciuri extreme ale României, ce arată starea de neîncredere și confuzie. Într-unul, am combinat tot ce avem mai bun, în celălalt, tot ce-i mai prost. N-a fost esențial. Important va fi modelul spre care ne îndreptăm. Probabil, un amestec de talent românesc pur (gen Cristian Neagu), cu forță nordică (cultivată de antrenor), pe un fond de consolidare a mentalității, suferința de căpătâi a fetelor noastre.

Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.