Opinii

Căderea lui Ponta

Desigur, căderea unui guvern, demiterea unui prim-ministru sau schimbarea unui regim nu sunt și nu trebuie să fie scopuri în sine ale politicii. Dar nici neclintirea, eternizarea sau fosilizarea în funcții a celor de la putere nu trebuie să devină tabu-uri ale stabilității.

Realitatea politică românească prezentă a ajuns într-un punct extrem de sensibil, deopotrivă, ambiguu și, nu mai puțin, paradoxal. E important cum vom trece, cu ce pierderi sau cu ce câștiguri. Mai întâi, din perspectiva legitimității, situația pare perfect indecisă: țara este condusă de un premier ales cu majoritate puternică cândva, dar care s-a pierdut pe cotloanele politicianismului. Președintele și el are un vot autoritar în spate, dar nu puțini sunt cei care cred că, inițial, n-a fost un vot întreg, care să dea mandat, ci unul care să sancționeze (pe altcineva). Premierul cel vechi stă să  moară, dar se agață de orice pai, președintele cel nouă stă să se nască, dar n-are „buricul” tăiat. Scor 1-1. Din perspectiva pârghiilor de putere, primul-ministru e cu banii, cu funcțiile și cu legile, dar nu poate influența (și ce mult regretă) justiția și publicul și beneficiază de un sprijin parlamentar nesigur. Președintele are prerogativele unor numiri importante, are prestigiul și suportul publicului, dar n-are guvern, bani și legi, iar un sprijin parlamentar, înafara unor noi alegeri, este doar prezumtiv. Din nou, scor 1-1. Din perspectiva integrității, situația are o evoluție stranie: cad miniștri importanți, se strânge lațul în jur, sunt arestați oameni din proximitatea premierului, dar acesta trece „senin”, temporizează, se „autoimunizează” și trage, până la rupere,  de sforile manipulării.  De cealaltă parte, președintele nu e țintă directă (încă) a luptei anticorupție, dar cu siguranță va fi și, oricum, începe să devină „victimă colaterală”  prin atragerea în hora partidelor și a cârdășiilor specifice politicii românești. E limpede aici că timpul lucrează în favoarea premierului în așteptarea momentului în care să se poată spune din nou, triumfător și interesat: „toți sunt(em) la fel”. Din nou, prin evoluția tactică din teren, scor 1-1.

Să spunem că era de anticipat, oarecum, un fel de partidă cu sumă nulă cea dintre președinte și premier până la noi alegeri.  O luptă falsă, reciproc avantajoasă, pentru un statu-quo ipotetic, dar, mai ales, pentru un răgaz necesar ocupării de poziții viitoare: pentru unul, a face uitată înfrângerea (la prezidențiale), pentru celălalt, a-și instala și consolida victoria. De remarcat că această situație are, pentru a spori și mai mult ambiguitatea, și părți bune și părți rele. Părțile bune sunt stabilitatea, continuitatea și faptul că un guvern cu un premier în defensivă, aflat în scădere de legitimitate, va fi, mai mult decât oricând, un guvern și pentru țară, nu doar pentru sine, cum se întâmplă în perioadele lui de expansiune. Nu insist aici, dar acest lucru se poate demonstra faptic/cifric. Părțile rele țin de imagine, de complacere, de timpul pierdut și de risipirea ocaziei de a produce, într-un moment propice, o reformă sau o schimbare radicală și un salt pe un nivel superior al politicii.

Fiecare credea că timpul va lucra în favoarea lui, însă nu întotdeauna „socoteală de acasă se potrivește cu cea din târg” și, arareori, o luptă fără învinși și învingători. În această ecuație politică, cu „n” necunoscute, au intervenit două variabile, neluate inițial în calcul, DNA și publicul, la care se adaugă un fapt cu rol de catalizator. Nu știm și nimeni nu știe unde se va opri DNA-ul („marfă” mai fiind din abundență), dar s-a creat o tensiune tot mai greu suportabilă în mediul politic și care trebuie descărcată într-un fel, măcar în speranța slăbirii „chingilor” justiției. De obicei, plătesc cei de la putere. În al doilea rând, prin efectul de angrenare, în această bătălie ar putea interveni publicul, așa cum a făcut-o și altă dată și care să-și impună agenda, precum s-a întâmplat și cu altă ocazie. Iar aici votul pentru imunitatea fostului ministru Dan Șova, dat de Parlamentul României, ar putea fi scânteia sau pretextul unei reacții în lanț a cetățenilor. Premierul Victor Ponta nu a uitat, nu are cum să uite și nici nu i-ar folosi să uite cum a devenit premier, înainte de a ajunge la urne. „Istoria se repetă”, spun unii, sau „cine ridică sabia de sabie va muri”. Reamintesc, dacă mai e cazul, că Ponta a fost instalat la Palatul Victoria în urma unui șir lung și viguros de proteste populare care au dus la căderea guvernului în funcție atunci. În sensul celor spuse, au apărut deja, la sfârșitul săptămânii trecute, primele manifestări populare de ostilitate față de Ponta, în principal, în mari orașe: București, Cluj, Constanța, Brașov, Sibiu, Iași, Oradea etc. Dincolo însă de existența unor similitudini, acest fapt nu înseamnă, deocamdată, mare lucru, protestele ar putea  continua sau nu, ar putea căpăta consistență sau ar putea să se stingă. Mai există câteva imponderabile greu de măsurat sau anticipat. În iarna lui 2012, pe un ger cumplit, „valul” a pornit de la un lucru, la urma-urmei, lipsit de mare însemnătate (sacrificarea doctorului Arafat). Lumea românească era „încărcată” negativ la maxim și nu-i trebuia decât un minim pretext.

Fără îndoială, doar publicul este cel care poate tranșa victoria uneia dintre părți. Vom vedea dacă momentul schimbării a sosit sau se amână.