Opinii
Vraj(b)a pădurilor
Fără îndoială, modul în care a fost preluată și folosită zestrea „aurului verde” în țara noastră este unul de poveste.
Fără a fi neapărat montagnard, fără a fi măcar turist de ocazie (sau de „prăjit mici”), fără a fi cu necesitate ecologist, fără a avea pretenții docte de analist sau specialist, fie și din postura de simpla cetățean privitor la televizor (vezi măcar „România, te iubesc”, „În premieră”, „Cu ochii-n patru” etc.) este imposibil să nu constați că ne aflăm în fața unui prăpăd, în fața unuia dintre cele mai mari dezastre ale guvernării democratice românești postdecembriste, indiferent de culoarea politică și de pregnanța ei. Dintr-un foc, când vine vorba despre pădurile românești, avem în fața nu o problemă, ci a unui „mănunchi” întreg, în imposibilitatea de a spune ce este mai important sau ce e mai grav. Iată doar câteva din aceste „probleme”: pădurea ca subiect economic (ca sursă de bani, de îmbogățire și de corupție), pădurea ca subiect ecologic (ca sursă de echilibru biologic și de sănătate), pădurea ca subiectestetic(ca sursă de design natural), pădurea ca subiect turistic (ca sursă de plusvaloare), pădurea ca obiect al științei silvice sau ca subiect etic și juridic șamd. Ar fi nedrept să nu punem însă, în centru și pe deasupra tuturor, pădurea ca subiect politic, ca importantă sursă de scandal. Ar fi „neromânesc”, înafara ordinii firești a lucrurilor, ar fi înafara „noilor rânduieli”, potrivit cărora acolo unde este o sursă de venit „de la grămadă” (adică de la stat), acolo de unde se poate fura (fără mari riscuri), acolo unde protecția se poate cumpăra sau crea (prin lege), acolo e imposibil să nu ajungă mâna lungă și lacomă a politicianului român. Numai în România puteau apărea „regi ai pădurilor”, numai la noi putea să se nască un personaj intitulat „Drujba lui Dumnezeu”.
Din perspectivă economică, sunt foarte multe lucruri de spus (imposibil de cuprins aici), majoritatea proaste, căci datele, cifrele tehnice și procentele arată cu toate dezastruos: în privința exploatării (legale și ilegale), a valorificării economice (interne și externe), a regenerării și întreținerii, în privința gradului de prelucrare, a viziunii și strategiei, în privința elaborării unor legicorecte, coerente, raționale. Cu o legislație silvică pervertită, cu o politică de retrocedare a pădurilor ambiguă (inițial protecționistă pentru stat, apoi „dedicată” grupurilor de influență), cu reguli laxe și supuse schimbărilor de circumstanță, România a devenit a țară „atrăgătoare” (un magnet pentru afaceri ilegale), cu păduri „nesfârșite” (în timp și spațiu), cu senzația artificială că „avem de unde” și cu sentimentul, fals și interesat, că „a sosit momentul”. Constatăm acum că, de fapt, ne situăm sub procentul european și firesc de împădurire, că exportăm (cel mai mult) lemn ieftin (de foc), că, în general, am făcut o afacere proastă, cu puțini bani pentru statul român și cu mulți bani pentru profitorii privați, care au făcut averi prin asta.
Ca de fiecare dată în afacerile cu statul, trebuiau să apară, mai devreme sau mai târziu, decontul politic și, mai nou, decontul public. În privința celui dintâi, acesta a căpătat forma, devenită clasică în politica românească, a unui conflict între președinte și premier. E o formă simplificată (și eficientă) de a prosti oamenii (sau vrăjire colectivă de marketing politic), de a distrage atenția de la esența lucrurilor, iar în acest caz, o formă de deresponsabilizare publică. În acest clișeu conflictual (Băsescu vrs. Tăriceanu, chiar Boc și Ponta), care a ținut prima pagină ani la rând, cu președintele pe post de agent patogen (declanșator), a intervenit acum o schimbare/inversare (care a devenit un nou clișeu): nu președintele ațâță, ci premierul (Victor Ponta), iar președintele cel nou (Klaus Iohannis) trebuie să devină „încasator”. Deși este, așa cum am subliniat mai sus, un subiect cât se poate de serios și de grav, pădurile au devenit un pretext pentru scandaluri politice, pentru ascendent de imagine și profituri electorale. Ponta îl atacă grav pe Iohannis pe Codul silvic, apoi bate în retragere (ca „semn” de seriozitate) și „o dă” pe liberali. Președintele, scos din „țâțâni”, pus în situația de a reacționa, trece și el la amenințări. Pentru televizor se pare că a fost suficient, căci PSD majoritar spune că va retrimite la Cotroceni Codul silvic (aparentul măr al discordiei) în forma respinsă de președinte. Din această întâmplare „cu păduri”, putem constata ieșirea din bârlog a „ursului” de la Cotroceni (nu știm dacă e temporară) și din vizuinăa vulpii de la palatul Victoria (nu știm dacă e permanentă), care a pus deoparte „umilința” și „diplomația” (de circumstanță) și a coborât „din pod” atacul la persoană, argumentul îndoielnic și ironia agresivă (mai proprii firi sale). În rest, din perspectivă politică, toate problemele pădurilor par a fi fost rezolvate.
De aici încolo nu mai putem vorbi despre o salvarea „aurului verde” decât de către societatea civilă, care pare că s-a trezit din nou în fața unui lucru important. Au fost organizate mai multe mitinguri de protest și de solidarizare, calendarul unor manifestări viitoare pare să fie plin, există semne că factorul coagulant este destul de puternic. Nu știm dacă acesta este momentul prielnic. Între combatanți, meciul se joacă, ceea ce lipsește pare să fie o gafă, una suficient de mare și care să declanșeze emoția necesară.
N-o prevedem, dar nici n-o excludem. Că d-aia-i gafă.
