Opinii

Riga criptă și estoana UEgel

Până mai dăunăzi, pentru mine, Riga era mai degrabă un reper liric, amintindu-mi, prin sonoritate, de mereu actualul poem barbian „Riga Crypto și Lapona Enigel” (pe care l-am și recitit), decât un reper politic, să zicem. Știam însă și eu, cum știe toată lumea, că Riga este capitala Letoniei, cel mai mare oraș din țările baltice, important centru cultural, educațional, financiar și politic.

Nu știam însă că evenimente geopolitice recente îl vor face mai curând de uitat, decât de ținut minte. Căci ceea ce trebuia să fie „epocalul” summit al Parteneriatului Estic de la Riga (unii-i spuneau o nouă Ialtă, alții, o nouă Maltă), a devenit „rușinea baltică”, un eșec în toată regula, așa cum susțin majoritatea analiștilor.

Dar de ce ne-ar interesa pe noi aceste „summit-uri” (întâlniri la vârf), ce treabă avem noi cu ele, de ce să ne batem capul cu ale altora când le avem noi pe ale noastre, s-ar putea întreba, la un moment dat, românul de rând? Cum, de ce și când asemenea evenimente, privite ca „istorice”, vor putea să schimbe, într-un mod simplu, rațional, vizibil,  viața noastră, și-ar putea zice românul,  îndeosebi cel „cu școală”? Lumea pare sătulă de politică, iar atunci când este vorba despre treburi venite „dinafară”, complicate și încâlcite, chiar că nu e nicio șansă de-a ajunge la vreun liman. Am mai zis-o și cu altă ocazie și o susțin: de-atâta internet și (pseudo)informație, de-atâta feisbuc și divertisment, cu întreaga lume la picioare/butoane, vom ajunge să nu știm cum ne cheamă.  Ba mai mult, de atâta acces la globalizare n-o să ne mai înțelegem rostul ca oameni în societate și ca țară în această lume. Inflația de idei, cu siguranță, nu ne ajută să reținem esențialul, ba dimpotrivă, simțim și vom simți tot mai mult nevoia unor filtre care să ne scape de balastul cotidian ce ne „îngroapă” și ne „înfundă”pe fiecare și în fiecare zi. Pe de altă parte, în mod la fel de paradoxal, în România lipsește, în bună parte, informația de calitate și analiza de acuratețe externă, descrierea contextelor geopolitice, a pericolelor/oportunităților ce apar „de afară”, nu avem o citire corectă și o descifrare în cheie națională a acestor evenimente. E și greu, într-un fel, de scris despre aceste lucruri, deoarece toate poveștile externe sunt fără background în mentalul românesc, nu au continuitate, trebuie luate mereu de la capăt, iar aceste „obligații” se fac doar în momente de criză, în pripă, subiectele grele și profunde fiind tratate în regim de breaking news etc.

În spetă, Parteneriatul Estic, pe model UE, este un acord de asociere între Uniunea Europeană și alte șase țări din est, un fel de struțocămilă ce încearcă să adune laolaltă, în stilul bătrânicios și birocratic al UE,  entități diferite: pe de-o parte, sunt țările uniunii (cu boierii politicii europene în frunte), apoi aspirantele la aderare (Ucraina, Georgia, Moldova – necăjiții Europei), țări (Belarus – spionii Rusiei) ce fac parte din Uniunea Euroasiatică (sub hegemonie rusească) și altele aflate pe dinafara celor două blocuri „rivale”, dar afine și mai apropiate de una dintre părți (Armenia, Azerbaidjan – nehotărâții istoriei). S-a crezut că această nouă remorcă UE este o manevră (fie și greoaie) a UE de a crea condiții de extindere (în fapt și în influență), dar și un fel de tampon în această zonă estică față de Rusia. Ei bine, summit-ul de exact aceste două lucruri se delimitează explicit în declarația finală: de extinderea uniunii și de lipsa declarată de deranj față de Rusia. Și atunci? Sunt unii analiști care văd chiar patru eșecuri importante de la acest summit ce ar fi trebuit să intimideze Rusia, să facă pași concreți spre extindere, să sprijine moral și material Ucraina, o țară expusă din toate punctele de vedere și vecină țării noastre. Ar fi mai întâi un eșec politic al Parteneriatului Estic prin lipsa de mijloace, de rezultate și de perspectivă; al doilea ar fi, în analiza lui Dan Dungaciu, eșecul elitelor locale din statele aparținătoare parteneriatului prin lipsă de unitate, discurs, adecvare și prin corupție; al treilea ar fi eșecul politicilor europene față de Est, unde s-a pornit de la o „ambiguitate constructivă” și s-a ajuns, în opinia specialistului, la o „certitudine destructivă”. În fine, al patrulea ar fi un eșec strategic, de orientare generală, ce ar necesita o schimbare a strategiilor UE în raport cu țările din Est. Cu alte cuvinte, nu merge asta, încercăm altceva, iar acel nou spațiu de coagulare, asociere și negociere ar putea fi Marea Neagră, unde țara noastră ar putea să-și aroge un rol mai activ și mai important. Există un asemenea proiect, se cheamă „Sinergia Mării Negre”, a fost lansat în 14 februarie 2008,  „are drept obiectiv principal consolidarea cooperării în regiunea Mării Negre cu implicarea benefică a UE” și în care România s-ar putea implica mai mult. Asta ar fi o cheie, dar are cine s-o folosească, cine s-o răsucească? Are cine s-o impună sau s-o ceară?

Povestea despre Riga „regele ciupearcă” din (geo)poezie era o elegie lirică despre incompatibilitate și urmările ei. Riga din geopolitică, ce coincidență, este tot o elegie politică despre incompatibilitate și despre posibilele ei urmări. Riga, el, a îngropat/încriptat drumul spre extindere, UE pare înghețată și arată mai degrabă (est)toane, decât coerență în raport cu „adversarii” ei. Țările baltice, membre ale uniunii, sunt la fel de expuse  în raport cu Rusia, Ucraina este la fel de vulnerabilă, de hărțuită și la fel de aproape de noi. Măcar asta ar trebui să conteze.