Opinii

„U”, o chestiune de principiu

Cel mai greu în ziua de azi (unii ar fi spune imposibil) e să ai, să impui și să păstrezi principii. Pare aproape firesc într-o lume în care prevalență au banii, puterea, învârteala materială, cariera cu orice preț și din astea.

Dar principii înseamnă nu doar să gândești și să faci doar ce scrie la carte, ci să-ți respecți propria ființă, să ai puterea să crezi în aceleași lucruri (împotriva simțului comun), să crezi în aceleași idei (când nu-ți aduc folos), să-ți permiți să simți și să păstrezi afecțiune pentru ceva (când altora li se pareridicol,  nemeritat,  depășit,  lipsit  de  sens,  durată,  viitor  etc.).  Căci  pentru  unii,  iată,  și  afecțiunea,atașamentul și devoțiunea  au devenit un lux, pe care ți-l poți permite sau nu.

Ce a fost finala Cupei României la fotbal din 2015 („U” Cluj – „Steaua”: 0-3) decât o clară, severă și elocventă demonstrație de principii. Căci altceva n-a fost și nici nu putea să fie. Așa-zisa „Steaua” (o pun între ghilimele, fiindcă Steaua e „fără nume”), vezi doamne, a câștigat tot ce se putea în acest an, trei trofee. E campiona! N-am văzut de când sunt un triumf mai jalnic: campionatul a fost câștigat cu patronul în pușcărie (Gici  Becali),  iar   președintele clubului (Mihai  Stoica) e și  acum întemnițat,  amândoi „de competența” DNA; Gâlcă, antrenorul, e un fel de „anti”, ciufut și rigid, „mlădios” ca un „par de fasole” și atrăgător ca o mătură; clubul și-a pierdut nu doar aura, numele și palmaresul, ci și stadionul și, în acest an, încet-încet, și publicul; echipa e un fel de „varză à la București”, cu „vedete” pe bancă și debutanți titulari;  echipa  nu  joacă  fotbal,  se  chinuie,  se  „screme”,  se  dă  de  ceasul  morții,  dezamăgind  fanii, spectatorii, specialiștii, iar finalul de campionat a fost un thriller de doi bani.

Dar așa-zisa Steaua e doar vârful  aisberg-ului.   Să  le  numărăm,  coane  Fănică,  pe  scurt:  locul  2  (ASA  Tg.-Mureș)  e,  se  pare, falimentară „avant la  lettre”,  de pe locul  secund,  n-a așteptat  să câștige trofeul,  ca Unirea  Urziceni, înainte de-a se dezmembra, sau pe aproape, ca Otelul Galați și CFR Cluj;  locul 3 (Astra Giurgiu) are și ea patronul la „zuchthaus” (adică la zdup), venit și el în fotbal ca să-și diversifice arta/aria fraudării statului și a spălării banilor; pe locul 4 e o echipă (CFR) fără patron, fără bani și fără … nu mai știm ce, iar pe locul 5 e CSU Craiova, o echipă … cu primăriță ambițioasă foc, cu susținere politică și cu stadion făcut de guvern, dar fără istoric, sare, piper și public; Petrolul (locul 6) are și ea patronul moral (primarul) la temniță, iar Dinamo (locul 7, cel mai slab din istoria clubului) este în procedură de faliment financiar, de imagine, de public.

Și uite așa, pe la locul 8, ajungem la o cvasinormalitate, cum ar fi FC Botoșani, un club de „mare tradiție” în liga I, și la locul 10 (CSMS Iași – nu știu ce înseamnă), de unde se vede că acum „Moldova e fruncea” la fotbal. Despre Viitorul (și atât) știm că e echipa lui Hagi care a jucat, ca întotdeauna, în liga lui și nu se amestecă cu ceilalți decât întâmplător și conjunctural. Pandurii, echipa sindicatelor minerești ale lui Ponta, are viitor (stadion) până la viitoarele alegeri, apoi vom vedea, iar în afara retrogradatelor (șase, despre morți numai de bine) a mai rămas Chiajna, clubul cu nume de … Doamnă, echipa urmărită de circa o sută  de bețivi,  bătrâni,  copii  și  câțiva oameni  din comună întorși  mai  devreme de la  munca câmpului. În țara orbilor, chiorul ar trebui să fie rege. „U” Cluj nu e rege, ci regina retrogradatelor, a tuturor cauzelor comune pierdute cu sublim rafinament, a „iubirii” imposibil  de înțeles din afară.

Dacă la celelalte mai găseai câte o umbră de ceva, „U” Cluj  e clubul care, la acest moment, la propriu, nu mai are nimic: nici patron (urmărit general), nici bani sau sursă de finanțare, nici jucători, nici antrenor, nici viitor și nici promisiuni  de  luat  în  seamă.  Ei  bine,  această  echipă,  târâtă  vreme de ani   buni  prin  toate  bolgiile fotbalului, salvată de inspirația vreunui antrenor, de TAS sau de mila divină, această echipă din care n-a mai  rămas  decât  sufletul,  condamnată  și  retrogradată  de  drept,  ajunge  dramatic  în  finala  Cupei României. Ca să ce, oare? Ce să caute, pe cel mai mare stadion al țării, într-o reprezentație „de gală” (nu știm a cui), o echipă „ruptă-n fund”? Cred că această întâmplare miraculoasă a vrut să arate și proștilor, tâmpiților, hoților și otrepelor din federație și din „lumea fotbalului” care este viitorul acestui sport din România: fotbalul este un joc pentru public, pentru gustul, plăcerea și satisfacția lui. Este, da, și o afacere mare care trăiește din banii pe care acest public doar este capabil să-i producă, cu voia sau fără voia lui.

Restul sunt hoții, „mișmașuri” și spălări de bani, lipsite de viitor și pe care, mai devreme sau mai târziu, le așteaptă DNA-ul la ușă. Galeria lui „U” Cluj a făcut această demonstrația sublimă pe cea mai mare scenă fotbalistică a țării, a afirmat un principiu, mai important decât trofeul Cupa României și decât o victorie cu pseudoSteaua. Mai mult de atât nu putea face Clujul fotbalistic pentru București, deocamdată. Concluziile se trag de la sine. În registru raţional-dramatic, cum că „există o galerie ce merită echipă, club, conducători și investitori de măsură”, al celui mai mare „PRET TIN” din galeria lui „U”. Și în registru hâtru-ironic al unui scriitor „nepretin” (Radu Paraschivescu), care se întreba dacă galeria a însoțit pe „U” Cluj la București sau dacă „U” Cluj a însoțit galeria la meci. Pe cât de frumos spus și de adevărat, pe atâtde tragic și de nefiresc.