Opinii
Transporturile: impotență, blestem sau conspirație
Nu trebuie să fii șofer (de fițe) să vezi că ne lipsesc drumurile și nu trebuie să fii analist politic să vezi că n-am avut niciodată un „șef” al Transporturilor în România postdecembristă. Ar rezulta, în acest silogism chinuit, că în țara noastră n-a fost nimeni în stare să facă drumuri și probabil nici nu va fi până le vor face alții. Ultimele evenimente ne ilustrează cu asupra de măsură acest lucru.
Și iată, fără drumuri n-a venit Audi în România acum câțiva ani (s-a oprit în Ungaria), fără drumuri, cică, a plecat Nokia din Jucu și fără drumuri, se spune, vrea să plece Renault din România. „Ducă-se pe pustii”, vor fi zicând unii în gândul lor, problema este însă ce facem noi pentru noi aici în țară cu drumurile noastre rămase de izbeliște. Căci „dacă drum nu e, nimic nu e!”, cum ar zice „cel mai iubit dintre călători”.
Un bilanț sumar ne arată că în peste douăzeci de ani de guvernare am avut peste douăzeci de miniștri ai Transportului, ceea ce dă o medie de circa unan per ministru. Realist vorbind, ce poate face un ministru timp de un an? Să-și caute secretară (care să-i fie eventual și amantă), să-și facă „echipă” proprie, să plaseze niște oameni de la partid pentru a mulțumi câțiva „sponsori” electorali și să învețe câteva „șmecherii” de făcut bani odată ajuns la „butoane”. Dar și dacă ignorăm acest scenariu plauzibil, de altfel, la modul serios, un ministru, cu toată bunăvoința, nu poate face mare lucru într-un an, cel mult să-și însușească probleme specifice instituției și să facă câteva planuri.Pe când să le aplice, era deja schimbat. De cei mai mulți dintre acești foști miniștri ai Transporturilor nu-și aduce nimeni aminte, nici de un lucru rău, necum de vreunul bun. Sunt și câteva „vedete”, cum ar fi Miron Mitrea, șoferul sindicalist ajuns în vârful PSD și în pușcărie în cele din urmă pentru fapte de corupție. Și mai mare vedetă a fost Traian Băsescu, ministrul care nu vedea necesitatea autostrăzilor, ajuns apoi președinte al României și rămas consecvent în politica anti-autostrăzi.La așa un aflux de miniștri schimbați pe bandă rulantă, ne putem pune întrebarea dacă a fost o întâmplare sau nu, dacă nu cumva erau puși pentru a fi trântiți și găsiți țapi ispășitori pentru uriașele rămâneri în urmă în industria drumurilor. Ce motive ar putut avea conducătorii României de a frâna dezvoltarea țării prin nemodernizarea șoselelor, prinlipsa autostrăzilor etc. Putem identifica mai multe explicații și ipoteze:
1. Bunăoară, o teorie conspiraționistă și retrogradă, potrivit căreia un grup conducător ar fi dorit izolarea țării și menținerea ei într-o zonă de control prin înapoiere și nedezvoltare. Scopurile ar fi putut fi mai multe, dar sigure erau conservarea puterii, păstrarea privilegiilor și controlul asupra resurselor. O ipoteză care în parte a funcționat și poate fi probată.
2.Lipsa resurselor financiare sau mai precis nealocarea resurselor necesare dezvoltării acestui sector. Scenariul era destul de transparent: într-o primă fază, banii nu se alocau pentru că nu erau destui, apoi când au apărut banii, drumurile n-au mai fost prioritate, deoarece se cereau prea mulți și probabil se furau mai ușor dacă erau alocați altor sectoare.
3. Lipsă de responsabilitate a politicienilor, începând cu președinții, continuând cu premierii și sfârșind cu „acarii Păun”, miniștri de resort. Celor mai mulți probabil nu le-a păsat, chiar dacă au înțeles importanța problemei, iar alții vor fi zicând că n-a sosit momentul potrivit.
4. Prostie, ignoranță, supușenie, lașitate și lipsă de viziune a celor care aveau responsabilitate directă și ar fi trebuit să fie inițiatorii și realizatorii din punct de vedere tehnic și logistic. Aceștia s-au complăcut în locuri călduțe și bine plătite, au acceptat funcții pentru care nu aveau pregătire și au primit decizii dinainte luate fără a deschide gura. Scopul lor era de a ocupa și a nu pierde poziții nemeritateși care erau obținute numai și numai pe cale politică.
Guvernarea Victor-Viorel Ponta a transformat situația de la Transporturi într-un fel de caricatură: cu cât se făcea mai puțin, cu atât se promitea mai mult, miile de kilometri de autostradă se desenau doar pe hârtie. Patru miniștri în trei ani: primul (ReluFenechiu) a stat șapte luni, apoi a mers la pușcărie, al doilea (Ramona Mănescu) a fost salvată de ieșirea de la guvernare a PNL; al treilea (Dan Șova) a stat doar trei luni, demisionat din motive de corupție și ținut ascuns pe culoarele justiției și pe sub „fustele penale” ale lui Victor Ponta. Chintesența însă a ambiguității instituționale a Ministerului Transporturilor o reprezintă Ioan Rus care, cred, a știut dinainte de a fi ministru că nu va face nimic notabil în mandatul tău, limitat (ne întrebăm de ce l-a acceptat, dar asta este o problemă și mai complicată). Semnul public cel mai clar a fost apariția acelui Master Plan General de Transport, de implementarea căreia urma să se ocupe o … jurnalistă din Cluj. Am spus-o cu martori că Dana Berinde dacă va apuca să-și ia primul salariu (frumușel, de altfel).
Acum la Transporturi este propus (apoteotic) un literat, dacă am înțeles bine. Oricum, cât poate sta în funcția de ministru unul pe care îl cheamă Mihai-Viorel Fifor? Ce credeți că a contat mai mult, că îl cheamă Viorel sau că îl cheamă Fifor? Pentru englezi, aceasta ar fi o foarte bună miză de jucat la pariuri. Pentru români pare o situație normală.
