Opinii

Din „cotlonul” englezesc, pe „coclaul” franțuzesc

Mi-am făcut un obicei (și vreau să-l păstrez) din a nu lăsa să treacă luna iulie fără a scrie măcar un rând despre două competiții sportive cu titlu de „regaluri” și mai mult decât atât. Din punctul meu de vedere, Wimbledon-ul englezesc și „Le Tour de France” fac parte din categoria evenimentelor de inspirație culturală, trecând, demult și în moduri diferite, granița ce desparte adrenalina competiției sportive propriu-zise de desfătarea oferită de actul cultural în sine.

Obligatoriu, Wimbledon înseamnă tradiție și reguli, conservatorism și eleganță, excepționalism și ștaif, valori suprapuse, manifestate englezește, pe verticală. De partea „turului”, stă, de asemenea, tradiția, nesfârșitul, itinerariul cu istoria fără cap și fără coadă, în formula alăturării, a adăugirii, an de an, a unui traseu, a unui nou lanț de imagini, ca-ntr-un album al frumuseții naturale îngemănate cu lucrarea unui gigant maestro francez, arhitect și artist fără seamăn. Dincolo de asta, e competiția sportivă ce atrage ca un magnet sute de mii de spectatori, înșirați în tribunele „All England Club” sau pe traseul cățărărilor din Alpi sau Pirinei, și miliarde de telespectatori, ce trăiesc, prin „surogatul” micului ecran, ca și cum ar fi acolo, cu privilegiul omniprezenței, al detaliului infinitezimal și al replay-ului.

Anul acesta, ca bonus, iulie ne-a oferit un interludiu fotbalistic prin „Copa America”, din care eu am rămas cu două amintiri. Întâi de toate, competiția „nebuniei fotbalistice” sud-americane a fost câștigată, în premieră, de către Chile, în care (nu mă pot stăpâni să nu spun) au jucat doi titulari juventini (Arturo Vidal și Mauricio Isla), o echipă bună, dar bine susținută atât de către public, cât și de către arbitri. Restul l-au făcut din teren, cu destulă convingere și strălucire, Claudio Bravo, Gary Medel, Jorge Valdivia, Alexis Sanchez și celelalte vedete chiliene care au depășit și mai mari staruri ale palidei Brazilii sau nenorocoasei Argentine. A doua pildă a fost oferită de către Lionel Messi, care a arătat că familia  „adoptivă” (Barcelona) face mai mult decât familia „naturală” (Argentina), iar pus sub presiune, copilul „de suflet” a amenințat că abandonează casa familiei de naștere.  Sper ca să nu fie decât o vremelnică dispută între părinți și copii, iar Argentina lui Messi să apuce să ia un trofeu cu el în teren.

Întorcându-mă la Wimbledon 2015, ediția care a dat „hong”, din nou, „federaliștilor” (vorba maestrului Radu Cosașu), printre care mă număr, a stat sub semnul unei (plăcute) dileme „federeriene”: Roger a mai jucat o finală la Wimbledon sau Federer a pierdut încă o finală la Wimbledon. Chiar dacă vor spumega răutăcioșii, când vine vorba despre tenis și despre omul „născut” în dreptunghiul magic, orice comparații și argumente sunt de prisos. Nu simți nevoia de a spune ceva nici dacă Federer l-ar fi învins pe Djokovici în finala din acest an, nici dacă a pierdut finala, după o semifinală genială câștigată cu Andy Murray. Îmi place însă să-mi amintesc (ceva uman) ce-a spus Roger Federer în urmă cu câțiva ani, că va mai juca tenis până când fetele sale (gemene) vor înțelege ce face el pe teren. Îmi place să cred că va mai juca (o pun de la mine) până când băieții lui (tot gemeni) vor înțelege ce a însemnat el pe terenul de tenis. Nu spun și nu cred că Federer nu vrea să câștige cel de-al nouăsprezecilea titlu de Grand Slam (bătându-și propriul record), dar nu cred că joacă mai ales pentru asta. Vom înțelege asta atunci când totuși se va retrage și când vom vedea ce lipsește. Până atunci, jocul supraviețuiește prin Nole Djokovici, care, în momentul maximei sincerități de după finala din acest an, a spus că nu ar fi atins niciodată nivelul de tenis pe care îl joacă acum dacă nu ar fi existat Federer. De cealaltă parte a paradigmei e, din păcate, Rafael Nadal, luptătorul, mercenarul, „pușcașul marin”, pentru care, în acest an, se pare, „unchii și mătușile” au încurcat brațele, articulațiile, loviturile și substanțele și a ieșit repede din cărți.

Pentru mine, ”Turul Franței” din acest an (atât cât l-am putut urmări printre proiecte), dincolo de splendorile imagistice, rămâne unul cu „miros urât”. Dar, o spun că toată jena, mirosul nu e cel „nobil”, de transpirație de cățărare „haut categorie”, ci e putoare de urină aruncată, la propriu, în capul și pe fața lui Chris Froome, câștigătorul net al acestei ediții. Aruncatul cu urină, semn inconfundabil al dopajului în sport, e unic în istoria ciclismului și a turului, desi au fost prinși cu dopaj, printre alții, legenda franceză Richard Virenque, neamțul Ian Ulrich, „piratul” Italian Marco Pantani, „împăratul turului” Lance Armstrong, „ilpistolero” spaniol Alberto Contador și mulți alții, aproape toți marii. Cu toate astea, niciunul n-a avut soarta lui Froome, sportive încă nedepistat pozitiv de un control antidoping. Înțelegem doar că e un semn de premoniție a publicului și o chestiune de timp până la confirmare.

Ce e trist e că nicio interpretare a gestului nu e favorabilă nimănui, e un semn absolut de maculare.  Prin agresivitate, trivialitate și urâciune, el descalifică publicul sportului, indiferent de adevăr, de așteptările și convingerile spectatorilor. Prin semnificație, el descalifică întrecerea sportivă, pe competitori și organizatori deopotrivă. În aceste condiții, cu greu mai putem vorbi despre altceva.