Politică
OPINIE. Viorel Nistor: „Frăția” italiană
După ce s-au umplut ecranele de știri, comentarii și semnale de alarmă, (nu doar italienii, ci) toți românii au/am devenit „specialiști” în alegerile din Italia și alegători versați. Așa să fie? Mă tem că nici pe departe și că există șanse mari ca istoria să se repete și la noi în țară, iar asta începe să fie o știre reală, chiar dacă suntem încă departe de alegerile propriu-zise.
Multe lucruri și învățăminte ar fi de tras din scrutinul italian, au făcut-o alții și nu e loc pentru toate, dar un pic de luare-aminte nu strică. Cu ce ne inspiră pe noi românii aceste alegeri? Sunt câteva!
Italia e un exemplu de cum o criză economică generează o criză politică și de cum o criză politică, odată pornită, provoacă o criză politică și mai mare. Simplu spus, Italia se confruntă cu două crize economice, una structurală, începută și neterminată de zeci de ani, și una a momentului, care e a tuturor țărilor, mai ales, energetică, a prețurilor etc. Diferența e că la ei criza e mai mare și că italienii sunt mai sensibili și mai „mofturoși” decât alții, suportă mai greu.
Cât privește criza politică, din nou, sunt într-o criză continuă și constantă (e țara cu 67 de guverne în 76 de ani), dar și una de sistem, căci aproape nu mai au partide „vechi”, iar cele cu rol principal acum sunt noi și speculative (ba pe populism, ba pe naționalism, ba pe conservatorism, ba pe suveranism, ba chiar pe neo-fascism) și cu o volatilitate înspăimântătoare. De pildă, cel care lua 4% în 2018 (Frații Italiei - FdI), acum e marele câștigător cu peste 26%, marele învingător de atunci Mișcarea Cinci Stele (30%), acum a scăzut la jumătate (15%), iar Liga Nordului, ce contabiliza 18% atunci, acum a scăzut cu zece procente.
Dar nu atât cifrele sunt cele mai importante, ci semnificația din spatele lor și cauzele care le generează. Toată lumea a reținut că a câștigat centru-dreapta, spun ei, extrema dreaptă, spun alții, fasciștii sau post-fasciștii, spun specialiștii, o coaliție ce a strâns o majoritate suficientă de peste 40%, formată din „Frații Italiei” (condus de Georgia Meloni, noua vedetă a politicii italiene), „Liga Nordului” (Matteo Salvini) și mai vechiul (învechit în rele) „Forza Italia” (Silvio Berlusconi). Cei trei au devenit „spaima Europei” sau „bucuria lui Putin”, printr-un anunțat program conservator, suveranist, antiimigrație, eurosceptic (cel puțin), apropiat istoric și simbolic (deocamdată) de poziții fasciste. Dar acum nu asta contează, căci încă n-au făcut nimic și vom vedea ce vor face, important e cum s-a ajuns aici și care e modelul care s-ar putea răspândi și în alte părți, inclusiv la noi.
Așa e mereu în momente de criză, toate lumea e nemulțumită, toți critică și foarte ușor se găsesc vinovați, iar în politică se întâmplă asta prin excelență. În toată Europa sunt semne de criză și toți „suferă” de ceva, iar pandemia și apoi războiul din Ucraina (cu explozia prețurilor) a pus capac la toate. Vinovatele peste tot, până a ajunge la Putin și „la războaie”, sunt guvernele în funcție (bune sau rele, nu contează), iar vedetele sunt „băgătorii de vină și de seamă”, în general, populiștii, naționaliștii, suveraniștii, conservatorii, care au răsărit ca ciupercile, sunt foarte agresivi și monetizează politic pe spaime și promisiuni. Iar Putin e preferatul lor (nu explică de ce) sau partidele sunt preferetele lui Putin (pe bani sau pe influență). Nimic nu-i întâmplător”
Italia cu un guvern de dreapta (încă nu știm cât de la dreapta) nu e prima țară suveranistă din Europa și UE, există un club deja al consacraților „opoziționiști” (Ungaria și Polonia), dar există o tendință în Europa de a da credit celor din opoziție, indiferent ce spun/promit/contestă și fără a judeca prea mult la soluțiile propuse/promise. E prea mare ușurința cu care se dă votul, atunci când se dă, căci Italia a consemnat cea mai scăzută prezență la vot (64%) din ultimii șaptezeci de ani, ceea ce indică slăbiciune și neîncredere. Dar și lipsa altei oferte contează. De pildă, stânga italiană clasică („Partidul Democrat”) n-a reușit să coalizeze centru-stânga, automarginalizându-se, iar Berlusconi (bunga-bunga) a jucat la oportunism și cinism maxim (el fiind cheia alegerilor anticipate).
România pare a se afla pe același val, al nemulțumiților (oricât de justificat), care votează/ar vota contestatar cu cine apucă, mai ales cu populiștii și naționaliștii ce le spun ce vor ei să audă. Și așa cum italienii (nemulțumiți de la natură, conservatori și pricinoși), în lipsa altor oferte politice, votează pe cei care critică și pe moda momentului, așa par și românii, foarte ușor dispuși să stea acasă (ca și cea mai cruntă pedeapsă pentru politicieni) sau să dea votul unor aventurieri politici, unor „sforari” (trași de ațe) sau unor partide de mucava tricoloră.
În Italia, iată, s-a întâmplat ceea ce părea improbabil ceva vreme în urmă, să fie dat jos un guvern condus de un tehnocrat (Mario Draghi), o eminență recunoscută în economie, și să fie instalat un guvern (neo/post)fascist, primul după Al Doilea Război Mondial, condus de o femeie (prima din istoria Italiei), desigur, într-un context mai mult decât discutabil.
Și să nu uităm că în Italia trăiesc foarte mulți români, aceeași care ar putea avea de suferit cu noua guvernare italiană naționalistă și aceeași români care (unii) au votat AUR (nici nu știu bine de ce) la ultimele alegeri. Ca să fie tacâmul complet!
Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de mai mult de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.
CITEȘTE ȘI:
