Politică

OPINIE: Ce știu, ce vor și ce pot liberalii

Când o țară stă-ntr-o rână, sub nivelul de așteptare al cetățenilor și sub potențialul ei real, cineva este și trebuie să fie de vină.

Se înțelege că vinovați suntem toți, dar, să fie limpede, nu în aceeași măsură! În momentul în care avem un rezultat la vot precum cel din decembrie 2016 și un scenariu post-electoral precum cel din ultimele luni, putem vorbi despre mari greșeli politice și de comunicare și despre disfuncționalități structurale ale sistemului politic. Cum spuneam, nu excludem din „comedia erorilor” pe nimeni, de la președinte (absent, necomunicativ și, aparent, izolat), la cetățeni (lipsiți de spirit civic, dezinteresați, victime ale demagogiei și absentesimului) și trecând, mai ales, prin partidele politice (învechite, necredibile, nereprezentative), pe care le consider principalele vinovate. Despre PSD, ca beneficiar net și actor politic negativ, am tot scris, despre partidele „de tip rest” (PMP, ALDE), ce trăiesc (până se vor stinge) din imaginea „supraponderală” a  unor foști conducători, am mai amintit.

Despre noile încercări și tentative de partid, precum USR, am mai scris și le voi încuraja. Mai puțin am pomenit de PNL, cu toate că nu e nici mic (să nu-l fi observat), nici inocent (pentru a-l cruța de critici). Cuvântul potrivit pentru a caracteriza activitatea partidului în ultimele luni este „fofilat”, PNL s-a ascuns după niște „fuste”, gândind că problemele foarte mari ale principalului partid de opoziție nu se vor vedea în spatele unei atitudini gureșe (dar goale de conținut și ineficientă) sau ale uneia reci, tăioase, distante (de mare „cucoană în politică”). Au reușit, într-o formula unică, greu repetabilă, să îmbine inutilul cu neplăcutul, reușind să fie nu doar necredibili, ci și respingători. Cu toate acestea, ne vedem nevoiți să scriem despre PNL pentru că sunt șanse, vreme de patru ani, să fie stâlpul opoziției și, lucru și mai important, își pregătesc o nouă conducere. Dar poate că n-ar fi fost nici asta de ajuns dacă nu s-ar întrezări, după toate semnele, un dezastru și mai mare și, foarte posibil, cel din urmă, înainte ca ultimul partid istoric de pe scena politică românească și își dea duhul.

După teoria politică, PNL nu poate fi (n-a fost și nu este) partid de mase, deci, trebuie să fie partid de lideri, adică să fie reprezentat, condus și tractat de persoane de mare amplitudine, de personalități. Lideri cu adevărat, pe vremea lor, erau Brătienii (de pildă) și alți reprezentanți ai aristocrației românești de atunci. În vremurile de azi, când și eroii și mediul s-au schimbat, partidul a avut parte de un altfel de leadership, reușind însă, după ce și-a ales conducătorii, fie să-i îndepărteze, fie să-i devoreze. Liderii PNL au fost toți, prin forța împrejurărilor și voința membrilor, fie „prea-prea”, fie „foarte-foarte”: de pildă, Radu Câmpeanu a fost prea vechi, dar foarte infatuat; Mircea Ionescu Quintus a fost (întotdeauna) foarte bătrân  și (mult) prea „înțelept” (pentru câte vedea); Valeriu Stoica era prea combinagiu (fiindcă  îi plăcea) ca să fie și un foarte eficient strateg (cum voia); Theodor Stolojan avea prea multe agende (obscure) și era foarte departe de obârșia partidului; Călin Popescu Tăriceanu a fost foarte bun (când lăsa democrația „în pace”) și a devenit prea „prost” (când vrea „s-o schimbe”); Crin Antonescu a crezut că e prea bun orator pentru a considera că mai trebuie ceva unui foarte bun lider; în fine, K. Iohannis a fost prea puțin lider (văzut) al PNL și foarte mult unul bănuit, iar „fetele” (Alina Gorghiu și Raluca Turcan) intră, prima, la categoria foarte puțin (față de cât era necesar), iar a doua la prea mult (în raport cu momentul ocupării funcției).

Sigur că în această suită (inevitabil) caricaturizantă, aș putea să spun că ar putea urma, dintre candidații anunțați deja, Cătălin Predoiu, foarte pedelist (printre peneliști), dar prea rulat pentru nevoile de credibilitate de acum ale politicii liberale; sau Ludovic Orban, foarte penelist (printre pedeliști), dar prea singur pentru a reporni partidul. Iar dacă va fi să iasă Cristian Bușoi, atunci el ar fi imaginea desăvârșită pentru nici „prea-prea”, nici „foarte-foarte”, un fel de înșiruire a tuturor nereușitelor și locurilor comune ale PNL din ultimii 27 de ani.

Și eu vreau binele PNL și cu toții trebuie să ne dorim partide de calitate, aflate la putere sau în opoziție (indiferent de orientare). N-am vorbit despre ideologie, programe și poziționare în Europa politică, n-am pomenit despre alianțe (bune sau rele) făcute în timp, nu m-am legat de corupție, de venalitate și de alte racile ale politicienilor români din toate partidele. N-am zis nimic despre capitalizarea recentelor proteste, evenimentul politic simptomatic al acestei perioade. Se pot spune multe despre toate. Am ales o abordare personalizată a politicii, pentru că este potrivită tipului de partid, se practică, s-a dovedit de succes și poate fi o cale reușită (sau de salvare). Însă așa cum merg lucrurile acum, PNL se îndreaptă spre prăpastie, nu are orizont, viziune, strategie, nu-și știe căuta și afla liderii, se învârte în jurul cozii, grăbindu-și sfârșitul. Am văzut aceste lucrurile din toate semnalele date, inclusiv la Cluj, la sfârșitul săptămânii trecute. Parcă se cântă aceeași melodie într-o crâșmă plină de fum, aproape goală, din care mulți au plecat să caute aer curat. La picnic ori la restaurant! Sau au plecat, pur și simplu, fără să știe unde!