Sănătate

[Medici Buni] Dr. Iasmina Dragomir, psihiatru la Hyperclinica MedLife Cluj: „Dacă nu-ți place meseria asta, este dificil să o faci bine”

Să fii în vacanță, dar să-ți fie dor să te întorci la muncă. Deși poate sună atipic pentru mulți dintre noi, există oameni care chiar așa simt.

Printre ei, și medicul psihiatru Iasmina Dragomir, de la Hyperclinica MedLife Cluj, pentru care meseria este mai mult decât o pasiune: este un stil de viață.  

Asta deși psihiatria a devenit o opțiune pentru ea abia în anul 6 de facultate, prin excludere: nu se vedea făcută pentru chirurgie, iar partea medicală i s-a părut plictisitoare. Încă se mai amuză când își amintește cum, la rezidențiat, toată sala a început să vuiască când și-a ales ea specialitatea. O singură persoană înaintea ei mai avusese acest „curaj”. Și, deși au trecut două decenii de atunci, preconcepțiile încă mai există.

„Chiar și în mediul medical suntem priviți uneori cu rezerve, dar trebuie știut că psihiatria este medicină, este știință, chiar dacă noi, psihiatrii, ca medici, nu avem ceva palpabil la îndemână pentru a pune un diagnostic. De fapt, la noi tot diagnosticul se bazează pe ascultarea pacientului, pe anamneză, pe observarea atentă a acestuia și, eventual, atunci când este posibil, pe informațiile primite și de la aparținători. Nu avem deocamdată analize decât ca să excludem alte patologii”, explică dr. Dragomir. 

Cea mai frumoasă parte a meseriei

Și exact asta îi place cel mai mult la meseria ei, pe care o consideră cea mai variată, provocatoare și excentrică dintre specialitățile medicale: discuțiile cu pacienții, pe care reușește să-i descoasă până în cel mai mic detaliu al vieții lor. Fiecare poveste este unică, iar fiecare om care îi intră în cabinet e o adevărată enciclopedie ambulantă.

„Cea mai frumoasă parte este tocmai procesul acesta de diagnosticare. Dialogul cu pacientul, care se desfășoară la nivel de conversație, de poveste, dar care pentru noi este, de fapt, un puzzle ce se tot completează pe măsură ce vorbim. Este o discuție absolut firească, foarte naturală, dar în același timp e ca un fel de labirint în care tot deschidem diverse uși și verificăm dacă e o cale pe care să mergem sau nu. Și auzi atâtea, încât nu te plictisești niciodată. Te impresionează, iar pentru mine este un proces de dezvoltare personală continuă.”

Ca orice monedă cu două fețe, și psihiatria vine la pachet cu propriile limitări:

„Degradarea pacienților cu boli grave care nu răspund la tratament este impresionantă. Sunt boli care debutează la tineri, în plină dezvoltare profesională și personală și îi vezi cum se deteriorează și ies din circuitul profesional și social normal și e trist. Este vorba, în special, de schizofrenii, cam o treime dintre ele răspund prost la tratament, iar 5% nu răspund deloc la medicație. Și debutează la adultul tânăr, persoane de 20-30 de ani - am avut studenți, tineri care aveau toată viața în față”, spune cu tristețe doctorița. 

Pe lângă patologiile psihiatrice endogene, care au o prevalență constantă (schizofrenia, tulburările bipolare, tulburarea depresivă recurentă etc.), medicul a observat o creștere în rândul celor legate de stres, a tulburărilor de adaptare și celor anxioase și depresive, în special pe fondul pandemiei. Dacă acestea au prognostic bun și răspuns bun la tratament, nu la fel stau lucrurile și în cazul adicțiilor, aflate și ele într-o continuă și îngrijorătoare creștere: 

„Patologii legate de dependențe sunt multe în ultima perioadă și nu doar de alcool, din păcate, ci și de alte substanțe psihoactive. Vârful consumului de droguri este undeva până în 40 de ani, din ce am constatat. Și atunci când ajung dependenți, intră într-un tăvălug de deteriorare progresivă, totul se centrează în jurul procurării substanței respective. Așa că pacientul nu mai funcționează și se prăbușește pe toate planurile. Multe dintre substanțe dau tulburări de ritm, accidente vasculare, pancreatite, hepatite - acestea pe lângă psihoze, episoade maniacale sau depresive și tulburări anxioase”, avertizează medicul. 

Psihiatria și medicina somatică

Să fii un psihiatru bun nu e ușor. Pe lângă pregătirea continuă în domeniu, ai nevoie și de cunoștințe solide de medicină, dar și de o echipă de specialiști care să te sprijine în diagnosticarea cât mai corectă a omului din fața ta, spune medicul Iasmina Dragomir: 

„Când am intrat în clinică și am văzut câtă medicină somatică trebuie să știi de fapt, am fost surprinsă. Pentru că pacienții din psihiatrie sunt tot oameni. Și ei fac câte o pneumonie, un infarct sau un diabet și trebuie evaluate și monitorizate și aceste afecțiuni. Este foarte important să ai cunoștințe temeinice de medicină și pentru diagnosticele diferențiale. De multe ori cazurile atipice de boală organică pot mima simptome psihiatrice și, în lipsa cunoștințelor necesare orientării la caz, pot să apară erori medicale grave, cu consecințe serioase, mai ales în gărzi. La MedLife, facem echipă cu un neurolog, endocrinolog, cardiolog, toți medici foarte buni, și putem să discutăm cazurile, să avem o abordare interdisciplinară și să ne extindem experiența clinică. Această facilitate contează enorm, pentru că nu găsești oriunde astfel de echipe.”

Pe lângă profesionalism, completează specialista, un medic bun mai are însă nevoie și de alte calități: 

„Un medic bun este un medic căruia îi place ce face, în primul rând. Pentru că, dacă nu-ți place meseria asta, este dificil să o faci bine. Un om căruia să-i placă oamenii și să asculte pacientul cu atenție. De multe ori, poate avem tendința să considerăm că știm mai bine decât pacientul, dar după atâția ani de psihiatrie, am învățat că există cazuri atipice și nu strică să reluăm un tratat și să ne reactualizăm cunoștințele.

Și, mai nou, eu zic că un medic bun trebuie să aibă curaj și să riște. Pentru că, dacă faci medicină doar cu frica să nu ți se întâmple ceva sau să nu te dea pacientul în judecată, atunci nu-l tratezi cum trebuie și ratezi: vieți, destine, tratamente șamd. La noi, partea defensivă a devenit mult mai apăsătoare din cauza asta”, spune doctorița.

Tot la capitolul lipsuri, doctorița Dragomir trece și imposibilitatea monitorizării adecvate a pacienților după externare. Și asta nu doar pentru că nu există infrastructura necesară, dar nu ajută nici legislația: 

„Nu există psihiatria și suportul social care să facă legătura între spital, ambulatoriu și pacientul la el acasă. De aceea, acești oameni când ies din spital rămân pe niciunde, structurile care ar putea fi responsabile de monitorizare, reinserție socială, profesional și locativă sunt absente. Și dacă el nu are familie, nu are cine să-l susțină atunci când iese din spital.”

Riscurile meseriei

În acest context, nici nu este de mirare că există cazuri în care bolnavi psihic cu afecțiuni severe își întrerup tratamentul și ajung să comită fapte extrem de grave, cum ar fi crime sau distrugeri. Iar dr. Dragomir este recunoscătoare că niciunul dintre pacienții ei nu a ajuns într-un astfel de punct: 

„Aceasta este cea mai mare temere a unui psihiatru: să nu i se sinucidă pacientul sau să facă rău altcuiva. Sunt destul de greu predictibile aceste gesturi, poți oricând să ai o surpriză... Un alt risc este ca pacientul să nu accepte medicația, neînțelegând că are o problemă mentală, sau, în cazul patologiilor mai ușoare, pur și simplu de frică.

Eu sunt apropiată de pacienții mei și le dau informații, pentru că asta le lipsește cel mai mult. Contează enorm să stai să le explici ce se întâmplă. Unora chiar le fac desene cu neuronii și serotonina și dopamina. Majoritatea fiind cu patologii anxioase, le e frică să nu înnebunească, să piardă controlul sau să devină disfuncționali. O altă temere este cea legată de dependența de medicamente sau de a nu se afla că merg la psihiatru, pentru că stigmatizarea este încă o problemă, deși față de cum era acum 10-20 de ani, lucrurile stau mult mai bine”, explică dr. Dragomir.

Pe de altă parte, spune specialista, suntem în pericol de a trece în extrema cealaltă și de a psihiatriza tot: „Cred că trebuie un echilibru. Am ajuns să nu mai vorbim de tristețe - toată lumea are depresie; nu mai vorbim de frică - toată lumea are anxietate. Nici în zona asta nu e în regulă să mergem”, avertizează ea. 

Iasmina Dragomir este unul dintre medicii care nu a optat pentru a-și practica meseria în străinătate:  

„Mie mi se pare că în România există și lucruri bune, avem un sistem medical pe care alții nu îl au. În Anglia, de exemplu, durează foarte mult programarea la un specialist. Am avut pacienți din Elveția care mi-au spus că acolo niciun psihiatru nu stă atât de mult de vorbă cu ei; o pacientă din America vine aici pentru că acolo este îngrozitor de scump din punctul de vedere al asigurărilor de sănătate și destul de restrictiv - dacă nu ai asigurare, te lasă în stradă”, explică medicul.

Iar asta îi dă curaj nu doar să continue în meserie, ci și în dezvoltarea profesională: face cursuri de formare în psihoterapie, participă la congrese, iar când mai prinde câte un pic de timp liber face sport, citește și scrie articole. Căci mintea care se dorește tânără mai mult timp trebuie menținută activă, incitată, motivată. 

***

Articolul face parte din campania “Știi un medic bun”, un demers MedLife care își propune să portretizeze medicii care fac zi de zi România bine, construind un mâine mai bun. Sunt mii sau poate zeci de mii de medici buni în România, care, dincolo de talent, vocație, experiență, intuiție și abilități, sunt în primul rând OAMENI. 

Medicii MedLife nu sunt doar buni profesioniști, ci și oameni buni, cărora le pasă și care iubesc, la rândul lor, oamenii. Medici pentru care îngrijirea sănătății tale e mai mult decât o profesie, e o chemare.

„Știi un medic bun?”, o campanie MedLife de redescoperire a Încrederii în România.

Articol sustinut de MedLife.