Social

Când viaţa te învaţă să dărâmi prejudecăţi

Să călătorești prin lume sau să dobori recorduri mondiale nu e lucru puțin, și nu mulți sunt aceia care se pot lăuda cu o astfel de performanță. Dar când reușita este realizată de cineva care trăiește cu dizabilități fizice, povestea se transformă în ceva mai mult decât un succes personal.

Atunci, aceasta devine dovada că spiritul omului rămâne neștirbit de constrângerile corpului, și confirmă triumful voinței omenești asupra cinismului de care natura și istoria pot fi capabile. Poveștile celor doi sportivi cu care Monitorul de Cluj a stat de vorbă au darul de a arăta cum, uneori, piedicile pe care viața ni le pune se pot transforma în veritabile trambuline ale destinului.

„Când am primit primul fotoliu rulant, am simțit că zbor”

Vasile Stoica este un clujean născut în 1970 în localitatea Măguri-Răcătău. Perspectivele sale la venirea în lume păreau mai degrabă nefaste: provenit dintr-o familie săracă, cu șapte copii, copilul a fost diagnosticat la naștere cu paraplegie congenitală, o formă de malformație a picioarelor. De la început a avut de luptat cu condiția sa: copilăria și-a petrecut-o mai mult prin spitale,  până la șapte ani trecând prin 13 operații la ambele picioare, fără rezultate pozitive. După 1990, avea să fie consultat de medici în Germania, pentru a afla că intervențiile chirugicale au fost inutile, și că situația sa ar fi putut fi remediată prin fizioterapie. Însă după douăzeci de ani, mușchii piciorelor i se atrofiaseră, din cauza ghipsurilor în care a fost nevoit să stea. A făcut școala pentru persoane cu dizabilități la Jucu de Sus, în perioada ceaușistă. Persoanele cu handicap erau practic ascunse acolo de ochii lumii, și ținute practic ca într-un lagăr. Până la 13 ani a trebuit să se târască pe jos de ici-colo, plin de mizerie, de praf, de bube pe mâini. Ținea papuci de casă în mână sau nailon sub fund pentru a se proteja, improvizând mereu mijloace de deplasare. Cu toate acestea, mărturisește că a învățat multe în acea perioadă și că a ieșit mai tare de acolo. La 13 ani, atunci când a primit primul fotoliu rulant, a simțit că își ia efectiv zborul: „cred că acela a fost momentul care a declanșat imboldul de a călători prin lume și de a vedea cât mai multe”, spune Vasile Stoica.

În 1992, aflat în Franța, Vasile Stoica a observat ceva la care peisajul autohton nu îl încurajase să se gândască. Oamenii cu dizabilități de acolo puteau face sport! Această vizită a fost de inspirație pentru el, pentru că odată întors în țară, a decis că se va apuca de activități fizice. A început să se antreneze și să participe cu alți lugojeni competiții sportive pentru persoanele cu dizabilități.  Curând, a devenit campion național la proba de viteză și rezistență.

Cu scaunul rulant, pe șoselele lumii

În primăvara anului 1993, la încă 22 de ani, a participat prin Asociația Handicapaților Fizic Lugoj la o întâlnire din Ungaria. Și-a propus să parcurgă drumul de la Lugoj în scaunul rulant. Și a parcurs 340 km în patru zile. Ce a urmat de atunci, este istorie. Fără să urce în mașini, autobuze, sau trenuri, Vasile s-a deplasat exclusiv în fotoliul rulant, „dând la roți” (a zburat cu avionul peste ocean). Echipamentul său este și astăzi același: câte un bagaj mic în fața și în spatele scaunului, care conține minimul necesar deplasării.

În 1995 a efectuat un tur al Europei, de 8000 de km. A traversat România, Ungaria, Slovacia, Polonia, Suedia, Danemarca, Germania, Olanda, Belgia și Franța. În 1998 a pornit într-un traseu intercontinental, de 36.000 de kilometri. După un an, trecuse din România până în Franța, Canada, SUA (coasta estică și 500 km pe coasta vestică), Australia, Indonezia, Egipt, Turcia, și Bulgaria.

A intrat în Cartea Recordurilor în 2001, pentru cea mai lungă distanță efectuată în fotoliul rulant pe o pistă de stadion. A efectuat 132 km în 24 de ore, doborând recordul precedent deținut de un canadian. Lista drumețiilor spectaculoase ale lui Vasile Stoica este lungă și a rămas deschisă.  Vasile se deplasează în scaun cu o viteză medie de 15-15 km/h, iar cea mai lungă bucată de drum parcursă de el într-o zi a fost pe șoseaua din Arizona, unde a parcurs nu mai puțin de 180 km, de dimineață până la înoptare. Nu se antrenează în sală, dar străbate minim 30 de km pe zi, de trei ori pe săptămână.

Atacatorul de pe Route 66

O întâmplare memorabilă a avut loc prin același deșert al Arizonei, pe celebrul Route 66, în drumul de la Los Angeles la Chicago. Cu muzica în căști, într-o zi fără trafic, la un moment dat a văzut cu coada ochiului ceva care sare spre el din lateral. Un șarpe cu clopoței, de peste un metru și jumătate se năpustise asupra lui. Din reflex, a ridicat mâna și nu a fost mușcat, care a scuipat doar cu veninul letal. Dacă și-ar fi înfipt colții în el, nu ar mai fi avut de trăit mai mult de 30 de minute. Dar așa stând lucrurile, el s-a oprit la oarecare distanță și a scos aparatul pentru a-l fotografia pe atacator. Mărturisește că de-a lungul peripețiilor sale a mai fost și jefuit, la Stockholm, chiar de un român.

În paralel cu viața sportivă, Vasile Stoica este webdesigner. A locuit cinci ani în SUA unde a urmat cursuri de specializare în IT și s-a căsătorit. A revenit în Lugoj și în timpul liber se ocupă de o altă mare pasiune de a sa: pictura. „Pictez orice”, spune Vasile cu seninătate.

Campion am fost, campion voi fi

Eduard Novak (n. 28 iulie 1976, Miercurea Ciuc), era campion național de zece ani la rând ca patinator viteză, și se pregătea de olimpiada de la Sydney din 1996, când, la 20 de ani, un accident rutier i-a curmat cariera în acest domeniu. A intrat cu mașina într-un parapet și, în urma acroșajului, i-a fost retezată laba piciorului drept. A încercat să se antreneze în continuare, cu o proteză specială, dar curând a realizat că nu mai poate efectua mișcările de care avea nevoie. Au urmat ani de depresie și frustrare: gândul că traseul lui sportiv a luat sfârșit în mod abrupt și prematur, îl țintuia. Cu toate acestea, sprijinul familiei l-a ajutat să păstreze o atitudine optimistă și să-și recaptete determinarea.  Dar ambiția sa avea nevoie de hrana competiției. Dacă nu mai putea practica patinaj, rămâneau totuși suficiente sporturi în care putea performa. Vârsta și energia erau de partea lui. Astfel, a ales ciclismul. A creat o echipă de profesioniști și sportivi internaționali și a organizat mai multe competiții. Rezultatele nu au întârziat să apară: în 2003 devine campion european în paraciclism. Se califică la competiția paralimpică din 2004, unde obține locul patru. Motivația sporea pe măsura rezultatelor muncii. În 2008, cu ocazia competiției paralimpice de la Beijing, obține argintul și devine primul medaliat român într-o astfel de competiție.

Eduard Novak insistă să evidențieze că, pentru a ajunge la rezultatele sale, a trebuit să se pregătească întocmai asemeni oricărui sportiv profesionist, fără nici o concesie. A participat fără probleme la curse alături de competitori perfect valizi fizic. Ca dovadă, a devenit camion național, în cursa ce avut loc în 2012, cu două luni înainte paralimpicelor.

Spiritul e suveranul corpului

La Olimpiada din 2012, lui Eduard Novak i-a revenit onoarea de a defila în deschidere cu drapelul țării. Pe deplin motivat, acesta a participat la patru curse pe velodrom și s-a calificat în finală stabilind un nou record mondial într-o cursă de patru kilometri. În finală, l-a învins pe oponentul să ceh, pe care l-a surclasat cu mai mult de trei secunde. Astfel, Eduard Novak a câștigat prima medalie de aur românească într-o competiție paralimpică. Dar poate că, mai important pentru sportivul român, a fost posibilitatea de a-și recompensa spiritul de campion, care nu l-a părăsit niciodată.

De altfel, campionul român recunoaște în povestea sa o importantă învățătură: spiritul și motivația sunt suverane asupra membrelor corpului. Nici un succes adevărat, spune el, nu este posibil fără autodeterminare și încredere în sine. „Oricât de mult ai fi spriinit din afară, motivația trebuie să înceapă de la tine, ca tu să faci primul pas și să te gândești la ce poți face”.

La olimpicele de la Londra a realizat cum mentalitatea face diferența dintre un campion și un pierzător: „Te pregătești ani de zile pentru a-ți antrena mușchii, și acolo realizezi că mai sunt și alții care se află la același nivel de pregătire fizică. Cheia este să poți rezista presiunii psihice. Într-o singură zi, dispoziția mentală poate hotărî cum se va purta corpul tău”.

Actualmente, Eduard Novak este președintele Federației de Ciclism din România și își propune să formeze o echipă eficace, capabilă „să lucreze pentru sport, nu pentru interese meschine”.