Actualitate

OPINIE: Confuzia morală

Arestarea nocturnă a primarului Sorin Oprescu mi-a provocat, de la bun început, un sentiment de confuzie. Mai întâi a fost lipsa de acuratețe a informațiilor primite, oficial și pe surse, și „răsucirea” lor pe parcursul zilei de duminică în ceea ce privește circumstanțele (dar asta poate fi doar o senzație subiectivă). Apoi a contat deruta stârnită la apariția cifrelor.

DNA-ul ne „obișnuise” cumva cu valori grotești ale corupției (reale sau imaginare): Vanghelie – 90 milioane euro; Georgescu (ANI) – 75 milioane; Mazăre – 7 milioane; David – 500 mii etc. Și dintr-o dată apare „marele primar Oprescu” cu o plevușcă de 25 de mii de euro, direct din „Liga onoare”, o informație pe care nu știi cum s-o iei: o bătaie de joc la adresa anti-corupției, o ironie fină a DNA-ului, „epuizarea” stocului de bază al corupților sau  că ar fi vorba de un dosar „aranjat” pentru alte soiuri de „lucrări” politico-juridice.  Asta pe fondul în care avocata Alinei Bica, o reprezentantă la vârf a justiției române, se exprima, nu mai departe decât săptămâna trecută, cum că a primi suma de 17 mii de euro de la cineva (ca mită sau pentru trafic de influență etc.) ar fi irelevant din punct de vedere juridic, nu merită, e aproape firesc, e în ordinea lucrurilor, nu ar mai constitui infracțiune(!). Așadar, cu o sumă de 25 de mii de euro, asociată unui „pește” de mărimea lui Oprescu, riscai să te faci de rușine ca DNA, credeam eu. O confuzieși mai mare pornește de la faptul că primarul capitalei părea să fi ieșit din „cătarea” imediată a DNA, după mai multe reprize de zvonuri, bănuieli și iminente „arestări”, oricum, ieșit de pe lista (lungă) de „așteptători” la DNA și, în orice caz, din prim-planul atenției publice. Mai mult de atât, Sorin Oprescu, dincolo de învelișul autoprotector de miștocăreală plus rațiune, părea omul tuturor protecțiilor posibile: era (și a fost) ocrotitul băieților deștepți din servicii (ca fiu de general de Securitate și alte conexiuni), era și este omul PSD-ului (cu tot „dansul public” al independenței sale), și era (încă) preferatul bucureștenilor, cu șanse mari pentru un al treilea mandat.

Dar confuzia principală nu vine din circumstanțe, ci din lăuntrul acestor oameni și din deciziilor lor. Cred, dar nu cred, sunt convins, că în sinea fiecărui înalt demnitar din România și a fiecărui primar se dă, din prima secundă a ocupării funcției, o crâncenă bătălie între datorie și pasiune (ca-n tragedia greacă). Câteva precizări: primarii, spre deosebire de alți demnitari, sunt foarte aproape (cei mai aproape) de bani(Oprescu și-i punea sub pernă, să nu fie departe nici de cap, nici de inimă); apoi, încercarea aceasta este valabilă pentru toții primarii (și demnitarii) din România, fără excepție; în fine, pentru această apăsătoare dilemă etern umană, realitatea românească a născocit mai multe „soluții”. Nu e ca-n tragedia greacă, unde nu există „ieșire”, toate deciziile posibile fiind complet și definitiv greșite, e ca-n „tragedia românească”, unde nicio soluție nu e greșită, iar cele bune sunt mai multe, dacă nu chiar toate. Recunosc, de aici  nu mă mai descurc!

Dar să revenim la lupta dintre datorie și pasiune. Pentru un primar, datorie ar însemna să-și respecte promisiunile și obligațiile curente față de urbe, să identifice și să urmărească interesul public al concetățenilor, să cheltuiască cu măsură banul public, să nu urmărească propriul interes sau cel de partid, să servească valorilor tradiției și ale democrației, să respecte legea și să sporească încrederea oamenilor în puterea ei etc..Dar cu cine au de luptat acești „soldăței” ai datoriei, puțini numeric, anemici, prost echipați și ridicoli? Ei bine, cu titanii puterii nemărginite, cei care vizează că sunt zei intangibili în panteonul imaginar, cu caracatița banilor, care devine instantaneu o a doua și singuranatură posibilă, cu cavalerii vanității, smintiți ca cap după prima „luptă” cu propriilelimite, cu „meșterii” absoluți ai amorului, cei în fața cărora nimeni nu-i făcut să reziste.Am învățat și simțim  asta în fiecare zi, pe pielea noastră, în tot ceea ce ne înconjoară: în înfruntarea dintre datorie și pasiune, învingătoare, de fiecare dată, este pasiunea, pentru putere, pentru bani, pentru femei, dar de cele mai multe ori, pentru toate trei odată. Iar cu cât mai înalt este nivelul, cu atât mai slabe sunt „puterile” datoriei, iar acolo sus de tot, acestea nici numai există, deoarece par complet inutile.

În aceste condiții nu mai rămâne decât să transformi nefirescul în firesc, să faci ca strâmbul să pară drept, micul să pară mare, slabul să pară gras sau invers. Așa și cu primarii, s-au învățat să ia (mită), încât li s-ar părea nefiresc să n-o facă. Cu acest lucru s-au obișnuit și cei care dau și lor li s-ar părea nefiresc să nu mai dea (șpagă). Mai mult de atât, în condițiile în care fenomenul este cvasi-generalizat, și cetățenii s-au obișnuit cu această realitate, nu se mai miră, nu se indignează, nu protestează. Și-atunci mai că te-apucă părerea de rău să vezi cum „îl saltă”, dintre toți, pe unul „dăștept”, simpatic și „de-al nostru”, precum Oprescu. Îți vine să întrebi ce le-a venit și de ce se opresc(u) aici și nu merg mai departe.

România are nevoie de oameni ai datoriei, căci cei ai pasiunii toți, buluc, sunt de partea ei, dar nu-s de nicio haznă!