Actualitate
OPINIE. OZN-ul din alegerile franceze
Ca jurnalist (de opinie) într-o țară europeană, membră a UE, ești obligat să scrii despre alegerile din Franța, înfruntând fie și riscul de a nu te citi nimeni sau de a fi abandonat după primele cinci rânduri.
Știm totuși că: e un text lung (dar seriozitatea subiectului îl cere), că e o temă de politică externă (nu prea agreată de cititorul îmbibat în „sosuri” TV reîncălzite), că e concurența cu social media (care doar rostogolește informații/evenimente, nu le explică), că trăim în era „fake news” (ce face minciuna fascinantă și adevărul plictisitor), că publicul „juisează” comunicațional acum la flux, la schimbare și la confortul pe care ți-l dă „bula” aprobatoare etc. Încerc să spun că acestea sunt mofturi la modă, obișnuințe proaste, superficialitate... căci nu poți fi indiferent dacă un anume rezultat electoral duce la dizolvarea Uniunii Europene (într-o țară beneficiar net, precum România) sau dacă o anume evoluție politică va duce, inevitabil, la declanșarea războiului sau dacă un anume partid (francez) îi consideră pe români hoți și gunoaie... Iar dacă nu te interesează, vei suporta consecințele, individual sau „la pachet”.
Rezultatul alegerilor prezidențiale din Franța, după turul I, este un șoc pentru întreaga lume, chiar dacă fusese cumva anticipat, iar sondajele n-au fost mincinoase, precum înainte de Brexit sau în cazul lui D. Trump. Așadar, a câștigat, în această etapă, Emmanuel Macron, candidatul fără partid și fără trecut politic, „novicele în politică”, „bancherul juvenil”, „outsider-ul politicii franceze”, „speranța Macron”, „copilul teribil”, „OZN-ul” politicii franceze etc. Sunt foarte multe lucruri contradictorii în acest rezultat, iar unele greu de înțeles și de acceptat, pentru Franța, pentru Europa și pentru lumea întreagă. Iată doar câteva:
1. Succesul fulgerător al candidatului E. Macron (ministrul economiei până în august 2016) și al mișcării „En marche!” (În marș!), înființată ca un fel de „glumă” în aprilie 2016 (pe când făcea parte din guvernul socialist al lui François Hollande). Nu există altă explicație plauzibilă decât degringolada din politica franceză și criza din Europa, dorința francezilor pentru o altfel de politică și pentru alt tip de abordare.
2. Înfrângerea rușinoasă și dureroasă, fără istoric, a ambelor partide tradiționale franceze, republicanii de centru-dreapta și socialiștii de centru-stânga, una care ar putea fi fatală ambelor grupări. N-a mai cunoscut a cincea republică (dar niciuna, cred) așa ceva. Cine a pierdut mai tare: socialiștii, prin Benoit Hamon (spulberați cu 6%), după o guvernare grea, dar catastrofală a președintelui F. Hollande (neînscris în cursa electorală), sau republicanii, prin François Fillon (cca 20%), cei care erau destinați, pregătiți și obligați să câștige, dar au greșit candidatul? Eșecul lor este unul al clasei politice actuale (nu doar din Franța), al credibilității acesteia, al corupției, al modului de a face politică.
3. Succesul istoric, cu peste 20%, al dreptei naționaliste franceze (Frontul Național) conduse de Marine Le Pen. Nu e prima oară când FN își trimite candidatul în turul doi al alegerilor prezidențiale, dar scorul de acum face prezența acestui partid extremist mai gălăgioasă și mai periculoasă, atât pentru viitorul Franței, cât și pentru cel al UE, prima măsură promisă de Le Pen fiind scoaterea Franței din Uniune. Explicațiile nu vin doar din Franța (atacurile teroriste, nesiguranța, imigrația etc.), ci și din valul de populism și naționalism care a cuprins întreaga planetă, având în față elocvente exemple: Brexit, Donald Trump, referendumul lui Erdogan, iliberalismul din Ungaria și Polonia etc.
E uimitor și unic cum a putut ajunge Franța (leagăn al civilizației și democrației occidentale) un „tort” împărțit în patru părți aproape egale, în jur de 20% fiecare (E. Macron 23,75%, M. Le Pen 21,53%, F. Fillon 19,91%, JL Mélenchon 19,64%), cu o compoziție eterogenă și explozivă. Deocamdată, Macron are meritul excepțional de a fi fost „acolo”, inocent și vizionar, și a nu fi făcut parte din nicio grupare politică veche. Victoria lui la acest nivel arată ceva-ceva mai multă speranță decât dezamăgire pentru francezi. Jumătate din „tort” este format din extremiști (de stânga și de dreapta), cu discursuri, deopotrivă, asemănătoare și înfiorătoare. De pildă, „fascista” M. Le Pen vrea expulzarea străinilor și închiderea granițelor, iar „comunistul” JL Mélenchon propune rediscutarea granițelor Europei de după al doilea Război Mondial. Din afară, nu poate decât să te uimească/șocheze succesul unor asemenea teme „franțuzești”, dar poți rămâne pasiv sau indiferent la asemenea propuneri? Despre trei dintre ei (exceptându-l pe Macron) se spune că sunt sub influența Moscovei sau, cel puțin, sunt prieteni pe față cu Vladimir Putin. Marele favorit (la un moment da) și marea dezamăgire, François Fillon, a pierdut pentru că n-a răspuns convingător unor acuzații de corupție (de a-și fi favorizat financiar soția și copii) și n-a avut puterea să se retragă la timp.
Din acest cvartet straniu, cu interese amestecate și încâlcite, au rămas pentru turul al doilea E. Macron (ca un „ghiocel” stingher) și M. Le Pen (ca o Baba-Cloanța), cu șanse nete (după declarațiile celorlalți candidați) pentru liderul En Marche!.
Ce înseamnă Franța lui Emmanuel Macron e, cred, un mister pentru noi toți, francezi și nefrancezi. Dar pare să fi fost, deocamdată, o soluție izbăvitoare, salvatoare.
