Actualitate

170 de ani. Bătălia de la Fântânele, ultima încercare de ocupare a Munţilor Apuseni

Începând din martie şi până în iunie 1849, când au intervenit trupele ţaristo-habsburgice, au avut loc o serie de acţiuni armate ale nobilimii ungare în încercarea de a ocupa Munţii Apuseni, notează istoricii.

În martie şi aprilie, de la nord spre Mărişel, la răsărit dinspre Zlatna, la Apus dinspre Brad, numeroasele atacuri întreprinse de armatele maghiare au fost rând pe rând respinse de cetele moţilor români conduşi de Axente Sever şi Simion Balint, colaboratorii lui Avram Iancu, sufletul rezistenţei moţilor, potrivit volumului ''Scurtă istorie a românilor''.

O altă încercare mai organizată de ocupare a munţilor a avut loc la iniţiativa maiorului Csutak, care a rămas, însă, fără rezultat. Au urmat apoi câteva atacuri ale maiorului Hatvani, care deşi dispunea de o armată de peste 13.000 de soldaţi şi 24 de tunuri, a fost învins în cursul lunii mai, de două ori.

Într-o corespondenţă trimisă ziarului “Honved” din Cluj, un ofiţer de sub comanda lui Kemeny, căpitanul Gabanyi, scria: “La munte, fiecare tufă, fiecare colină, fiecare stâncă trebuie cucerită pe rând şi, după ce ai luat-o, tot n-ai câştigat nimic, deoarece inamicul se îndepărtează pe cărări ascunse, dar bine cunoscute de el şi apare în spatele tău. Prin urmare, nu poţi numi al tău decât punctul pe care stai în ultimul moment. Între Zlatna şi Abrud se întinde un defileu îngust, pe care numai văzându-l îţi poţi da seama ce înseamnă războiul cu românii. Imaginează-ţi o lungă vale adâncă, înconjurată cale de patru ceasuri de vârfuri înalte; adaugă apoi baricadele, podurile stricate şi după fiecare arbor câte un român... şi după aceea te vei lămuri de felul de luptă al moţilor. Nu sunt laşi, după opinia celor mai experimentaţi ofiţeri, şi rezistă mai bine în luptă decât soldaţii lui Puchner”.

Au urmat o serie de tratative care să ducă la o încetare a ostilităţilor, care s-au încheiat tragic, deoarece, în ciuda faptului că pe durata acestora se declarase armistiţiu, acelaşi Hatvani, dornic de o victorie cu orice preţ, a atacat Abrudul, pe care l-a şi cucerit. Cei doi prefecţi români Ioan Buteanu şi Petru Dobra au fost prinşi şi ucişi, notează istoricii.

Avram Iancu a reuşit cu greu să-şi salveze viaţa, şi-a strâns în grabă oastea de prin munţi şi a încercuit Abrudul. A avut loc un atac general, trupele adverse au fost alungate din oraş, iar deputatul Ioan Dragoş, considerat trădător, a căzut victimă neloialităţii conducătorilor maghiari. Peste câteva zile, maiorul Hatvani a atacat din nou oraşul, respingând oastea română. La 19 mai, în urma unui puternic contraatac românesc, Avram Iancu a alungat din nou trupele lui Hatvani, care au înregistrat grele pierderi umane şi materiale. Moţii de sub conducerea lui Axente Sever au încercat o acţiune ofensivă fără sorţi de izbândă în zona Albei Iulia.

La începutul lunii iunie, generalul Bem a concentrat noi trupe împotriva românilor din Munţii Apuseni. Atacul principal s-a dat pe direcţia Bradului de către o coloană pusă sub conducerea contelui Kemeny Farkas. După o luptă înverşunată şi inegală, desfăşurată timp de peste două săptămâni, armatele maghiare au fost respinse, în luptă pierzând o mare parte din arme şi tunuri. În acest context, guvernul ungar trimite garnizoanei de la Huedin forţe noi sub comanda patriotului Pal Vasvari, unul dintre prietenii apropiaţi ai lui Kossuth Lajos. Acesta obţinuse, în ianuarie 1849, autorizaţia de a organiza trupe mobile pentru a le pune în slujba mişcării revoluţionare. Noua trupă (patru companii) era formată din voluntari strânşi din comitatele Bihor, Satu-Mare şi Szabolcs, înrolaţi pe termen de patru luni, un angajament ce putea fi prelungit nelimitat, şi avea ca scop organizarea de atacuri în ţinuturile româneşti.

Sub conducerea lui Vasvari au avut loc o serie de atacuri asupra mai multor localităţi româneşti, care însă de fiecare dată s-au lovit de rezistenţa moţilor. La sfârşitul lunii iunie - începutul lunii iulie a avut un nou atac, iniţiat şi condus de Pal Vasvari, împreună cu maiorul Buzgo. ''Celor patru companii li s-au adăugat încă două de secui, precum şi gardiştii din Bihor ai lui Buzgo. Călăreţii, abia 25, erau tot bihoreni. Tunuri nu aveau decât două'', consemnează istoricii.

Lupta hotărâtoare s-a dat la 24 iunie/6 iulie 1849 în localitatea Fântânele. Moţii care i-au întâmpinat erau în număr de 400-500 şi erau conduşi de centurionul Indrei Roşu, localnic, bun cunoscător al regiunii şi terenului pe care urma să aibă loc bătălia. 68 de vânători din oastea lui Avram Iancu, sub comanda tribunilor Nicolae Corcheş şi Iacob Olteanu din Câmpeni, li s-au alăturat. Aceştia aveau experienţa luptei cu honvezii lui Hatvani şi s-au folosit, de asemenea, cu pricepere de condiţiile favorabile pe care le oferea terenul, ceea ce a dus la o victorie strălucită împotriva ungurilor. Vasvari a căzut în această bătălie.

''(...) Moţii astupă bine toate drumurile, stabilesc poziţiile prielnice pentru atac şi repartizează pe cei 120 de vânători şi 317 lăncieri, aleşi unul câte unul dintre cei mai viteji, în trei sectoare, pe unde aveau să treacă ungurii. (...) Buzgo comandă avangarda. Luând câte o companie de soldaţi, trece norocos prin Mărişel, dar când ajunge la un loc unde drumul coboară pieptiş, obstacole construite peste noapte opresc din nou înaintarea. Până să destrame întăritura, minutele trec greu. Armata lucrează din răsputeri să cureţe calea, dar terenul se îngustează, iar convoiul lung se întinde ca un şarpe uriaş. (...) Vasvari conducea companiile din centru, având şi el la îndemână un tun. Dar îndată ce primele rânduri de honvezi zvâcnesc din zăvoarele defileului, moţii răsar de după copaci şi închid din nou cu piepturile lor drumurile ungurilor. Manevra pare a se fi pus la cale cu o diabolică abilitate. În timp ce Buzgo şi secuii au fost lăsaţi să coboare în pas grăbit, trupa lui Vasvari e prinsă în cleştele morţii. Locul unde s-a oprit e un fund de văgăună, cu ţărmuri înalte, acoperite de brazi. O ploaie de bolovani se revarsă aici peste capetele oastei. (...) Tunelul îngrozitor abia trecut, în poiana care se deschide mai largă îi aşteaptă încă o dată tirul vânătorilor culcaţi pe burtă la rădăcina brazilor. (...) Până la urmă, moţii se aruncă în rândurile armatei făcute mototol, rostogolindu-se la vale într-o încleştare sângeroasă. Resturile oastei lui Vasvari scapă şi din a doua văgăună. În poiana următoare însă se poticnesc definitv. Aici erau postaţi, se vede, în mai mare număr trăgătorii români, care distrug ceata fugarilor. Trei comandanţi din trupa racoţiană: Bulyovski, Erdelyi şi Batori, cad în această poiană, în fruntea puţinilor ostaşi care îi urmau. Vasvari fu răpus de asemenea (...)''.

În 1852, referindu-se la rezistenţa eroică a românilor din Munţii Apuseni, Nicolae Bălcescu avea să scrie: ''Când (poporul) rămase slobod de orice povăţuire nemţească ce-l paraliza, îl văzurăm desfăşurând toată energia sa, stând neclintit ca granitul munţilor săi înaintea duşmanului ce măturase atâtea oştiri regulate şi ţări. În acea vreme când inima îmi era zdrobită, căci din toate părţile vedeam naţionalitatea română călcată şi strivită de duşmani străini, fusei aclamat şi binecuvântat de acei ţărani când le spusei că am venit să le aduc urări de noroc şi de izbândă din partea fraţilor lor din ţară, uimiţi de vitejia lor. În ce tăcere adâncă mă ocoleau, înconjurau şi mă ascultau ei când le vorbeam de puterea naţiei române, de numărul ei, de întinderea pământului ce i-a dat Dumnezeu şi de ursitele cele măreţe ce o aşteaptă în viitor!''.

Lupta de la Fântânele a constituit o ultimă încercare de ocupare a zonei muntoase apărate de românii din Transilvania. În a doua jumătate a lunii iulie 1849, rezistenţa armatelor ungureşti putea fi socotită definitiv înfrântă, atât pe câmpia ungară, cât şi în Transilvania. Oştile maghiare, împinse de armatele austro-ruse, se retrag acum pe teritoriul delimitat de Timişoara şi Arad şi de confluenţa Mureşului cu Tisa. La 19/31 iulie 1849, armata revoluţionară maghiară comandată de generalul Bem a fost înfrântă în bătălia de la Sighişoara-Albeşti, de trupele ruse conduse de generalul Aleksandru Nikolaevici Luders. Câteva zile mai târziu, la 29 iulie/10 august, armata maghiară a fost înfrântă decisiv la sud de Timişoara.

În aceste condiţii, generalul Bem a fost nevoit să transmită generalului Gorgey Arthur toate atribuţiile, căutând refugiu înspre Orşova însoţit de numai câteva trupe credincioase. La 1/13 august 1849, armata maghiară de sub comanda noului general a capitulat depunând armele pe câmpul de la Şiria, lângă Arad, în faţa armatei ruse, comandate de generalul Ivan Fiodorovici Paskevici.