Actualitate
OPINIE: Merge democrația (și) cu gaz rusesc
Toate se întâmplă în jurul nostru, fiecare contează în felul ei și niciuna nu e lipsită de semnificații și de urmări, de la războiul din Ucraina, la alegerile din Serbia și Ungaria șamd. Azi voi face referire mai ales la alegerile „democratice” din Ungaria, la rezultatul acestora și la pilda ce pot s-o ofere.
Viorel Nistor, lector la Departamentul de Jurnalism din Cluj-Napoca
Pe drept cuvânt, ne putem întreba de ce l-au ales ungurii pe Viktor Orban pentru a cincea oară și a patra oară consecutiv? Au ales „omul”, programul, regimul, viața bună, speranța, ce-o fi ales? Cum i-a vrăjit Orban pe maghiari, ce le-a dat și ce le-a promis de-l preferă întruna? Ce fel de „miere” a știut să le pună pe vot de nu mai vor pe nimeni altcineva? Întrebări se mai pot pune destule, unele se leagă de ultima campanie și chiar de războiul din Ucraina, important este că există și niște răspunsuri și nu sunt toate ireproșabile. Ba unele chiar te pun pe gânduri!
Viktor Orban a pus mâna pe putere (după câte îmi amintesc) după scandalul și prestația slabă a socialiștilor maghiari a lui Gyurcsány Ferenc (2004 -2009), care și-a dat și demisia la un moment dat, ducând la dezmembrarea opoziției de stânga și permițând ascensiunea (tot mai) de dreapta a FIDESZ-ului lui Orban. De atunci, din 2010, noul prim-ministru (fost premier și în 1998-2002) a trecut la butoanele puterii și nu l-a mai dat nimeni la o parte, nici la alegerile de duminică, unde a obținut din nou o majoritate absolută.
Explicațiile longevității politice a lui V. Orban se cunosc, în mare, altele, doar se bănuiesc. Ajuns la putere democratic, profitând de context, el a transformat treptat exercițiul puterii într-un regim (semi)autoritarist, iliberal, autocratic, discreționar etc. Pârghiile utilizate de acesta pentru a-și permanentiza puterea au fost cele legislative (legi populiste, legi electorale favorabile, schimbarea Constituției, controlul asupra justiției etc.), politice (discreditarea și distrugerea opoziției democratice, populism deșențat, anti-europism în sânul UE), mediatice (controlul strâns asupra presei libere, financiar și legislativ), financiare (corupție, crearea unei clientele/clici politico-financiare foarte puternice) și altele din arsenalul autocratic cunoscut. Dincolo de aceste „învârteli” politice (pe care democrația în slăbiciunea și imperfecțiunea ei le permite), Orban a și „a dat” cât a putut către populație, fie bani europeni (la greu) și bunăstare, fie „nazuri” anti-UE, anti-emigrație, anti-sistem etc., creându-și aură de politician de opoziție și „dezmierdându-și” alegătorii interni cu discursuri de tip anti. Carismatic în interior și pragmatic înafară, Orban a știut să profite de toate avantajele de poziție, de crizele și de toate neajunsurile și slăbiciunile UE, pentru „a da bine” atât în interior (ca să fie ales), cât și în exterior (să nu fie „pedepsit”). A știut să livreze la maximum către propriul electorat (hrănindu-i nevoile curente și vanitatea istorică) și să livreze la minimum către partenerii europeni (până la limita excluderii).
Ba mai mult, a început de timpuriu și programatic să dezvolte o relație armonioasă cu Vladimir Putin, eternul președinte al Rusiei, cu care i s-au găsit similarități politice, atitudinale și comportamentale. Orban nu a devenit doar „copilul teribil” al Europei, ci și „mielul care suge la două oi”, UE și Rusia. Poate că, la început, această relație „contra naturii” cu Putin să fi părut excentrică, dar în linia nonconformistului Viktor Orban, cu timpul, s-a transformat într-o „adevărată prietenie între popoare” (rus și maghiar), care numai prietene (istorice) nu erau (ne spun războaiele, revoluția din 1956 etc.). Au fost însă și voci care au spus că ambițiosului premier maghiar nu-i convine ordinea și stabilitatea instituite și garantate de UE, că are aspirații mai mari pentru sine și pentru unguri și de o „altă ordine mondială”, pe care Putin, în nebunia lui, ar fi fost capabil să i-o făgăduiască.
Odată cu invazia Rusiei în Ucraina, ce a concis cu o perioadă de campanie electorală pentru el, Viktor Orban a făcut un pas în spate, condamnând în corul UE agresiunea, dar nu s-a dezis de Putin. Apoi, cu multă abilitate și, cu un aparat propagandistic performant și eficient, a întors relația cu Rusia în favoarea lui, întâi, spunând că nu va priva poporul său de gazul ieftin rusesc (curat populism, în balanță fiind un posibil război mondial), apoi, întorcând „busola păcii”, pentru a susține (cu tupeu) în fața ungurilor că Putin este garantul păcii, iar UE plus SUA sunt promotorii războiului, el alegând „pacea” și pe Putin, inițiatorul de fapt al războiului din Ucraina. În politică însă s-a dovedit că e eficient ceea ce este crezut și convingător și nu ce pare tuturor celorlalți absurd.
Viktor Orban a reușit, cu multă ungurime după el (nu toată), să facă echilibristică politică, să ia și banii europeni (și democrație, și bunăstare, și valori europene), dar și gaz rusesc ieftin (la pachet cu toate abuzurile ifosele iliberale și autoritariste), stârnind admirația unora, invidia altora și trăgând semnale de alarmă serioase pentru ceilalți. Oare poți să fii până la capăt cu „fundul pe două luntre”? Nu există un deviz și un decont pentru toate? Nu cumva a ales greșit, (ca de obicei)?
Iar cu „o nouă ordine mondială” rămâne cum s-a stabilit (ca după orice război), unii și-o doresc, iar alții o fac!
Viorel Nistor
Este deținător al unei experiențe jurnalistice de peste 15 ani, timp în care, ca reporter, șef de departament și editor, a activat la instituții de presă precum revista NU, cotidianele Ziua, Ziua de Nord-Vest, Știrea, Ziarul de Cluj, postul TV Antena 1 Cluj sau săptămânalul Clujeanul. Este licențiat al Universității Tehnice și al Universității Babeș-Bolyai – Facultatea de Litere, doctor în științe literare cu tema Pactul ficțional și istoria. Repere ale romanului politic românesc postebelic. Din 2004 până în 2014, a fost cadru didactic asociat al FSPAC, iar din 2014 a devenit lector la Departamentul de Jurnalism. A publicat articole științifice pe teme literare și jurnalistice în reviste de specialitate și este autorul mai multor volume colective și personale. Disciplinele principale de studiu sunt presa scrisă, jurnalismul economic și managementul media, atenția predilectă de cercetare fiind focalizată asupra jurnalismului de investigație românesc. A fost trainer în proiectul european Școala radio, susținând componenta de etică și legislație mass-media.
CITEȘTE ȘI:
