Politică
OPINIE. Viorel Nistor: „Demență, răzbunare, cruzime”
Războiul de invadare a Ucrainei de către Rusia a început de douăzeci și șase de zile, acompaniat de un lanț nesfârșit de știri, breaking news, emoții, șocuri, imagini terifiante... Peste puteri, stresant, solicitant, greu de suportat, interminabil, parcă.
Viorel Nistor, opinie despre conflictul Rusia - Ucraina
Da, apăsător și insuportabil, pentru toate generațiile postbelice (fără experiența războiului), dar relativ „mic” și izolat în raport cu războaiele mondiale, care s-au întins fiecare pe durata a patru-cinci ani.
Așadar, ar fi fost cazul să ne fi „săturat” și „urât” de război, ca să nu-i mai acordăm aceeași atenție, sau e firesc să-l privim, în continuare, ca pe evenimentul cel mai grav și mai important ce ni se poate întâmpla în această perioadă (sau în viață)? Cred că sunt cel puțin două răspunsuri aici.
Primul este că și dacă ar rămâne local (cum pare acum), chiar dacă am fi convinși că nu se va extinde și că se va sfârși într-un timp previzibil și predictibil, războiul acesta rămâne principala țintă a atenției noastre, factor esențial de perturbare și îngrijorare, un pericol general și elementul determinant de întreținere și amplificare a crizelor (politice, militare, energetice, alimentare, umanitare etc.). Deci, n-avem motiv de a slăbi atenția și neliniștea noastră, ca cetățeni sau jurnaliști.
Al doilea răspuns este că, în cazul nedorit și nefericit al prelungirii sine die și extinderii războiului, rămânem, practic, blocați acolo și dependenți în mod direct de el. Suntem (ca țară) atât de aproape de nucleul războiului, că, la prima mișcare de escaladare, suntem înhățați direct de „gheara” lui. Cu atât mai mult cu cât, de la început și până azi, nimic n-a fost previzibil în desfășurarea și mersul acestui conflict, pornit parcă din nimic (pentru cei mai mulți dintre noi) și care nu duce nicăieri (pentru cei care l-au declanșat). Deci, nu putem spune că am obosit de durere și moarte (deși e adevărat), nu putem spune că ne-am săturat de imaginile apocalipsei (deși e adevărat), nu putem invoca „o pauză”, pentru a ne trage sufletele (că nu ne-o dă nimeni). Suntem prizonieri ai războiului și ai urmărilor sale funeste. Pe care nici nu le știm.
Și apoi la ce ne-am gândi și despre ce am scrie dacă n-ar fi războiul? Despre nevolniciile „dregătorilor” noștri în rezolvarea problemelor și a crizelor, atât în plan intern, cât și extern? Despre modul straniu și iresponsabil în care a fost abandonată pandemia și ieșirea (ne)rezonabilă din această stare de criză (parțial trecută sau „pe trecute”)? Despre cum s-au ridicat restricțiile pandemice, peste noapte, total și definitiv? Despre „surpriza” trântită școlilor, universităților, în special, și sutelor de mii de studenți, luați „pe sus” pentru a se întoarce pe nepregătite în sălile de curs? Am putea scrie, dar în această ecuație a atenției publice va conta întotdeauna „răul cel mai mare”. Iar acesta, acum, există, căci nimic nu e mai rău și mai cumplit decât un război și nu credeam (generațiile acestea) să învățăm vreodată asta.
Așadar, voi scrie despre ce ar putea fi cel mai rău în cele ce urmează și în desfășurarea războiului și despre cum ar trebui să ne calibrăm gândurile, gesturile și așteptările în scenariile acestui război, care pare a o lua în direcții aberante și a căpăta forme cumplite, cum nu s-au mai văzut.
Mai întâi, din noaptea atacului și câteva zile apoi, l-am privit ca pe o dispută militară, surprinși și speriați de intensitatea și amploarea acțiunii militare. Cu toată spaima provocată, urmăream totuși „o luptă”, contabilizând după reguli numărul obiectivelor militare vizate sau atinse, raportate de unii și de alții. Această etapă de fair play (fie și relativ) s-a încheiat repede cu un eșec evident al rușilor și cu o dovadă de tenacite și rezistență peste așteptări a ucrainenilor. „Blitzkrieg”-ul s-a sfârșit lamentabil pentru atacatori, fără ca asta să ofere un orizont previzibil al păcii sau al evoluțiilor ulterioare. Imediat apoi a început „exodul” ucrainean, care a căpătat proporții tot mai mari pe măsura derulării celei de-a doua faze, cea a atacurilor asupra capitalei și a marilor orașe, a încercării de ocupare, încercuire și capitulare a acestora, a decapitării puterii și a celor ulterioare (mai mult sau mai puțin structurate sau evidente). Încă mai puteai crede, presupune sau spera că e „un război clasic”, că există o miză politică și militară clară, că se poate întrevedea o negociere sau un final.
Ajuns în faza de „platou”, de indecizie și blocaj militar, rușii neputând învinge, ucrainenii neputând să-i alunge pe invadatori, s-a intrat în faza, am numit-o, de demență, răzbunare și cruzime maximă a războiului. Regulile sunt încălcate, miza este distrugerea, intimidarea, deznădăjduirea și demoralizarea, iar urmarea este un masacru orb și surd, distrugerea zonelor civile, sacrificarea fără milă a populației rămase, din neputință sau nevoință de a pleca. Nu s-a mai văzut asta, noi n-am văzut așa ceva, orașe aproape distruse, clădiri în flăcări, dărâmături în serie, populație captivă prin subsoluri, fără hrană, apă, căldură, fără condiții elementare de supraviețuire. Planul atacurilor distructive ale lui Putin nu e greu de citit: vrea să obțină prin mijloace civile ce n-a putut obține prin cele militare, din supraevaluare, neputință, proastă planificare. Ce înțelege lumea din ce face „armata lui Putin” e o altă problemă și face parte din blestemul vremii noastre, a dezinformării, știrilor false, războiului informațional și a minciunii care, din diverse motive, ne convine și ne place.
Ce ar putea fi mai rău? Căci nimic nu e bine, dimpotrivă, e din rău în mai rău
- Să cedeze politic, moral sau militar Ucraina. Dincolo de desființarea acesteia, escaladarea războiului va fi prima opțiune atunci, căci, după un moment (sau nu) de repliere, pe valul de încredere, rușii nu se vor opri, Putin va încerca să facă noi cuceriri. Cine urmează, nici nu mai contează
- Ucrainenii să reziste singuri, rușii să nu poată înainta. Pe acest scenariu (în derulare), va urma un masacru și mai intens și pe termen nelimitat. Infrastructura țării va fi pusă la pământ, iar locuitorii, tot mai mulți, vor muri sau vor fugi din calea prăpădului. O țară distrusă și o alta compromisă grav. Final deschis, inmprevizibil
- Rusia, în criză de timp și de resurse, din vanitate, va forța o victorie (o cucerire, un trofeu) și, neavând altă variantă, va folosi arme de ucidere în masă (biologică, chimică sau nucleară), pe zone restrânse sau extinse. Ce-ar putea urma, nu vreau să știu
- În mod premeditat/provocat sau accidental, NATO intră în război, Putin nu va ceda (până mai are armată și slujitori), iar războiul mondial e ca și început.
Cine-i mai „dement”, cine inițiază aceste acțiuni, cine le susține sau cine le îngăduie, în lipsa niciunui final acceptabil pentru cineva?
Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de mai mult de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.
CITEȘTE ȘI:
