Opinii

„Beția puterii”

Impulsul de a scrie despre „beția puterii”, ca maladie cronică a politicii românești, mi-a venit de la pățania nefericitului primar îndrăgostit al Iașului, ce și-a transformat subordonații Primăriei într-o agenție de detectivi matrimoniali pentru a-și urmări amanta.

Prima dată îți vine să râzi (de penibilul situației), apoi să plângi (de soarta omului), iar apoi să te îngrijorezi (de unde am putea ajunge). Judecând la rece, ne dăm seamacă acesta este de fapt un aspect periferic, un fals vârf al aisbergului, căci, dincolo de componenta tabloidă a întâmplării, există o „beție” zdravănă a puterii, o boală adevărată, în care nu mai e nimic de râs.Cazul Gheorghe Nichita de la Iași este ca un turnesol, un fel de caricatură a unui fenomen la care n-am fost destul de atenți. Pe deasupra, ca și în beția cu alcool, „beția puterii” are două faze, doi versanți: partea de îmbătare, euforică, a stării respective, de urcare și exacerbare a sentimentului de putere și „trezirea” la realitate, mahmureala, coborârea, adică sentimentul pierderii ei. Politicianul român este la fel de slab: nu rezistă nici la „urcare”, iar la „coborâre” este un dezastru.

La o primă vedere, Gheorghe Nichita părea om serios: primar de Iași, ales de 3 ori consecutiv, lider local și vicepreședinte al PSD. Dar și fost director la regia de apă-canal locală, fost președinte la Clubul de fotbal Politehnica Iași și fost  președinte al comisiei județene de arbitri de fotbal. Cu alte cuvinte, a ajuns sus, dar s-a băgat cam prin toate „rahaturile” posibile la nivel local.  Apoi am găsit și informația că ar fi fost și informator al securității, ceea ce se potrivește perfect traiectoriei sale. Dar a deschide lista „îmbătaților de putere” din România cu Nichita de la Iași e nepotrivit și nedreptățește pe alții mai importanți decât el.

Bunăoară, dintre președinții României din ultimul sfert de secol, n-a scăpat niciunul întreg de „beția de putere”, chiar dacă s-a manifestat diferit. La Ion Iliescu, puterea n-a însemnat bani sau avere, ci idei politice, el închipuindu-și că e posibil să distrugi și să salvezi comunismul în același timp, iar pentru asta a luptat vreo trei mandate, cu iluzia că planul de-a învinge istoria chiar i-a reușit.  La Emil Constantinescu, „boala puterii”  a luat forma paradoxală a refuzului, a modestiei și retractabilității: dacă nu faci/furi ca ceilalți sau dacă nu faci nimic ești iertat și mântuit, iar înfrângerea, în aceste condiții, de către sistemul„securisto-comunist”, este forma supremă de manifestare a puterii. Traian Băsescu, la rândul său, a devenit o paradigmă a „beției de putere”, el închipuindu-și că are dreptate tot timpul, în ce spune și în ce face, chiar și atunci când se contrazice. Iar contradicțiile sunt atât de mari, încât n-ar fi de mirare să-și conteste propriul nume și funcția, cu încredințarea că a spus adevărul de fiecare dată.

Și mai comici sunt foștii premieri ai României, cel mai împăcat cu soarta fiind de altfel și cel mai slab dintre toți, adică Nicolae Văcăroiu, „parcat” în funcția de președinte al Curții de Conturi. Petre Roman crede și azi că a fost premierul providențial al României, nelăsat să-și ducă treaba până la capăt de Iliescu: republica lui Roman ar fi fost azi țara perfectă. Despre Teodor Stolojan nu putem spune multe, din pricină de surogat de alcool amestecat cu surogat de putere. În schimb, Victor Ciorbea, fost primar și premier din partea PNȚ-CD (CDR), nu s-a lăsat păgubaș până n-a fost pus din nou într-o funcție importantă (de Avocat al Poporului) de inamicii săi politici, adică de către PSD. Radu Vasile (fie-i țărâna ușoară) a crezut tot timpul în două minuni, atribuindu-și-le: că el (personal) a salvat România de colapsul din 1998 și că tot el a salvat țara de mineri la a „n”-a mineriadă, cea din  1999. La Mugur Isărescu „beția” se manifestă prin negare: el n-a fost niciodată premierul României. Adrian Năstase  e printre primii în topul „bețivilor”, el încercând și reușind toate stările și toate esențele posibile: de la „beția” de case, conturi și averi (cu alcool „tras” o dată), până la „beția” de puterea pură și absolută (cu băuturi multiplu rafinate). Din Tăriceanu, pe când era premier, Călin Popescu s-a metamorfozat în „moliceanu” și „răsuceanu”, pentru a ajunge acum la bătrânețe un fel de „aiureanu”, ale cărui fapte sunt cu totul lipsite de noimă.  Emil Boc a crezut (sau a fost nevoit să creadă) că politica se face exclusiv prin vorbe (neînsoțite de fapte), iar Victor Ponta crede că politica se face exclusiv prin vorbe urâte, arogante, jignitoare, dar fără nicio legătură cu realitatea.

Mostre tulburătoare de „îmbătați ai politicii” avem și la Cluj: primarul „reales” Gheorghe Funar e convins că a „salvat” Clujul ținându-l închis în pivnița tranziției, iar Ioan Rus crede în paradoxul absolut al democrației: ești ales fără să fii ales. În schimb, Marius Nicoară știe că la vot merg toți cetățenii, dar de ales aleg doar masonii, iar Horea Uioreanu este nevinovat, deoarece a fost „obligat” să fure (printre altele, pentru a nu face de rușine tagma „baronilor”).

Îmi dau seama că doar am apucat să speculez, căci lista formelor de manifestare ale „beției de putere” și a „suferinzilor” români este infinit mai mare.

Viorel Nistor este lect. univ. dr. la Facultatea de Ştiinţe Politice, Administrative şi ale Comunicării din UBB, Departamentul Jurnalism. Viorel Nistor are peste 20 de ani de experienţă în presă şi predă jurnalismul de 10 ani. A scris la revista NU, Ziua, Ziarul de Cluj şi Clujeanul.