Opinii
Politică la DNA și justiție în Parlament
O întrebare stăruie în mintea românilor, chiar a celor mai puțin știutori sau interesați de subiect: ce ar trebui să facă Victor Ponta acum. De fapt, aceasta este întrebarea tuturor, pornind de la premierul însuși, a liderilor din PSD, a consultanților politici, a jurnaliștilor și analiștilor scenei politice, a specialiștilor de toate felurile, de la justiție până la imagine, a lumii întregi...
Răspunsurile vor fi fiind și ele multe și diferite, argumentele, la fel, dar asta nu înseamnă că există mai multe alegeri bune. Așadar, de ce ar trebui premierul României, „urmărit penal pentru fals în înscrisuri sub semnătură privată, complicitate la evaziune fiscală în formă continuată şi spălarea banilor”, să-și dea demisia? De ce ar trebui să rămână în funcție, până când și în folosul cui? Răspunsul are sens major mai ales acum când suntem abia în anticamera acestui caz, multe lucruri se vor întâmpla în continuare, pe care nu le știm și care, cu siguranță, vor influența/altera în vreun fel dreapta judecată.
Înainte de orice argument pro sau contra, o chestiune de principiu: la acest moment, și trebuie accentuat acest lucru, demisia lui Victor Ponta nu are nimic de-a face cu vinovăția sau nevinovăția lui raportată la dosarul în care este cercetat. Acest aspect scapă judecății imediate a oamenilor și este „servit” simțului comun ce face ușor confuzie între om și funcția pe care o ocupă. Un prim-ministru, omul cu cea mai mare influență din România, nu poate ocupa, nici măcar o zi, o funcție atât de importantă cu acuzații atât de grave, reale sau nu, planând asupra sa. El este persoana care girează un sistem, are putere, influență, resurse și pârghii pentru funcționarea într-un anume fel a acestuia. Orice om se poate plânge de modul în care funcționează justiția, dar nu primul-ministru, care prin ignorare sau negare invalidează sistemul judiciar din propria țară. Și logica bunului-simț și cele mai calificate informații ne-ar spune că nu poate apărea, în lipsa faptelor, un dosar de o mie de pagini, la adresa unui premier. Dacă totuși așa ceva este posibil, atunci porți și tu vina, ca șef de guvern, pentru o asemenea situație și trebuie să-ți asumi, să răspunzi, să reacționezi. Dar dacă dosarul există și te privește, respecți regulile, te supui, încerci să îți dovedești nevinovăția ca orice cetățean într-un stat de drept, stat pe care îl girezi dintr-o demnitate foarte înaltă și în care trebuie să ai încredere. Așadar, dacă ești vinovat, raportat la fapte, trebuie să plătești ca om, dacă ești nevinovat, trebuie să plătești ca prim-ministru. Nu există scăpare sau motivare acceptabilă.
Argumentele pentru demisie sunt principiale, juridice și politice, argumentele împotrivă sunt mai degrabă personale și demagogice și se află în preajma abuzului de putere. Un premier trăiește în funcție prin încrederea pe care o inspiră: a partidului, a Parlamentului, a cetățenilor, a instituțiilor politice și economice internaționale etc. Când acest capital este știrbit sau distrus, pe drept sau pe nedrept, premierul trebuie să plece, deoarece afectează viața oamenilor unei întregi țări, nu doar a sa sau a partidului său. Apariția acestui mare semn de întrebare nu va afecta doar actul de guvernare, ci și funcționalitatea din punct de vedere politic. Dosarul penal șubrezește poziția lui Victor Ponta în partidul său (unde vor începe luptele intestine), în coaliția de la guvernare (cu gândul la noi alianțe și oportunități), față de opoziție, care va avea un cal de bătaie perfect pentru bătăliile electorale apropiate, dar și la nivel internațional. E de văzut dacă PSD e în stare de un asemenea sacrificiu sau, altfel spus, dacă Ponta e încă atât de influent pentru a impune o asemenea jertfă. Agravant este că împricinatul nu e la prima mare greșeală, el fiind nevoit să ducă în spate încă „dosarul plagiatul”, o pată morală rușinoasă pe obrazul unui prim-ministru și care, în alte părți, ar fi fost suficientă pentru degradarea lui politică definitivă.
Dincolo însă de rezonanța penală (tot mai tocită în România), de apăsările morale sau de arguțiile personale, stă argumentul suprem care este unul de imagine. Nu anii ipotetici de pușcărie, nu obrazul gros, nu subtilitatea argumentării vor conta, cât handicapul de imagine creat (insurmontabil, în opinia mea) și care va atrage pierderi electorale hotărâtoare. Măcar asta ar trebuie să-l determine pe Ponta să se retragă în acest moment.
Pe partea cealaltă, argumente anti-demisie se vor găsi cu duiumul. De fapt, au devenit aproape niște șabloane: „nu ne dăm bătuți”, „nu cedăm la presiune”, „este un dosar politic”, „e mâna lui Băsescu”. La care se adaugă altele puerile și străvezii, de genul: mai bine mare și puternic, decât mic și slab, mai bine bogat și sătul decât sărac și flămând, mai bine să fii premier decât să nu fii nimic sau mai bine să conduci tu un partid, decât să te conducă cineva pe tine etc. Mai , a apărut formula, sofistică și ea, cum că politica nu se face la DNA, ci în Parlament și că nu procurorii schimbă primul-ministru, ci reprezentanții aleși ai poporului. Am fi de acord cu asta, cu un singur amendament: dacă politica nu se face la DNA (precum zice Ponta), atunci nici justiția nu se face în Parlament (precum cere Șova, prietenul său până la moarte).
